Autor Michael de Riche-Villmont Copyright 2019
Ordinele cavalerești nobiliare, expresie a nobleței și cavalerismului, a curajului și loialității – virtuți seculare, au trezit interesul oamenilor din toate categoriile sociale, încă de la apariția ordinelor pe scena istorică medievală. Aura romantică ce a fost creată de-a lungul vremii în jurul nobililor cavaleri, istoriile eroice și legendele tragice, împreună cu mistere adânci, adesea dramatice, ezoterismul și inițierile oculte, ritualurile secrete abia intuite, exercită o atracție aproape instinctuală față de cavalerii deținători de secrete indescifrabile. Atracția față de ordinele cavalerești eroice care luptă pentru dreptate și apărarea celor aflați în dificultate, nevoia oamenilor de a-și crea eroi se amplifică în perioade istorice dificile în Europa, de dispariție a adevăratelor și vechilor valori creștine și repere sociale.
Articolul se referă, pe scurt, la ordinele cavalerești nobiliare și evoluția lor istorică, avînd ca referință cei mai prestigioși cercetători din domeniu. Astfel vom putea cunoaște, ceva mai bine, cavalerismul istoric.
Ordinele cavalerești nobiliare[1] (ordine cavalerești militare și religioase, ordinele cavalerești dinastice și ordinele cavalerești onorifice), de la înființare, au devenit un fenomen istoric și o instituție nobiliară feudală, fiind practic parte din viața socială nobiliară și subiect al dreptului nobiliar. Dreptul nobiliar[2] cuprinde jus honorum, adică dreptul suveranului de a înființa ordine cavalerești nobiliare, de a acorda onoruri nobiliare, titluri nobiliare, demnități nobiliare-cavalerești (considerând rangul de cavaler ca fiind rang nobiliar, sub cel de baron) și de a delega aceste prerogative altor nobili.
De asemenea, dreptul nobiliar cuprinde și fons honorum, respectiv capacitatea de a materializa jus honorum prin acordarea titlurilor nobiliare individuale. Fons honorum are patru grade, în funcție de întinderea drepturilor posesorului jus honorum de a acorda titluri și onoruri nobiliare.
Fons honorum îl au șefii caselor dinastice în funcție sau fără tron, dar care nu au abdicat, Suveranul Pontif și președinții în funcție, aceștia doar pentru ordinele de merit (pseudo-ordine cavalerești).
Conform dreptului nobilar[3], genealog și heraldic, constituit pe baza secularelor legi, obiceiuri și cutume, titlurile, demnitățile, funcțiile nobiliare se obțin ereditar, conform jus sanguinis, sau prin înobilare conform jus honorum de către monarhii suverani sau alți nobili suverani cu fons honorus. Conform dreptului nobiliar, doar un nobil suveran poate acorda legal un titlu nobiliar, respectiv titlul de cavaler unui membru al ordinelor cavalerești, celui care întrunește condițiile morale, spirituale, de educație.
Astfel de nobili suverani cu fons honorum, resprectiv dreptul de înobilare obținut prin delegare de drepturi conform jus honorum, erau marii maeștri ai ordinelor cavalerești nobiliare în evul mediu, ei înșiși mari nobili ereditari .
Ordinele nobiliare de onoare din epoca modernă sunt conduse de monarh sau de un prinț care deține dreptul fons honorum, primit prin delegare de la monarhul suveran, subiect de jus honorum.
În prezent, marele maestru al ordinului cavalerilor de Malta, singurul ordin suveran, are fons honorum, delegat de Suveranul Pontif. El nu-și folosește însă drepturile delegate deoarece în ordin sunt primiți doar nebili ereditari.
*
Istoria ordinelor cavalerești, ca parte a istoriei Europei, ne dezvăluie modul în care au evoluat simbolistica, spiritualitatea, morala acestor ordine, de la societatea medievală la epoca modernă și contemporană, în contextul evoluției societății, a evoluției științelor, artelor, culturii, a ideilor filosofice, religioase și sociale. Insă evoluția ordinelor cavalerești este strâns legată, mai ales, de modificarea statutului legal și social al nobilimii și de modificările politice, militare și religioase care au marcat societatea europeană de la primele cruciade creștine, în anul 1096 d.Hr., până în zilele noastre.
Ordinul cavaleresc, generic vorbind, a fost o adevărată instituție, cu o structură organizatorică, doctrină și spiritualitate proprii, cu norme și reguli, cu scop și misiuni specifice, un statut social și juridic legal. Ordinele cavalerești sunt caracteristice statelor Europei occidentale, catolice și au fost înființate odată cu primele cruciade creștine[4]. Fiecare etapă istorică a cunoscut anumite tipuri de ordine cavalerești, în funcție de caracteristicile politice, militare, religioase, economice, teritoriale ale epocii.
Ordinele cavalerești, ca instituție și fenomen socio-militar și religios, au fost studiate de reputați istorici și specialiști în heraldică, majoritatea reținând câteva tipuri generice de ordine cavalerești.
Astfel, umanistul, profesorul și scriitorul Francesco Sansovino[5] (1521–1586), în lucrarea intitulată „Dell’origine dei Cavalieri”, publicată în anul 1566, a evidențiat trei tipuri de ordine cavalerești, respectiv categorii de cavaleri (ordine cavalerești care au ființat până în anul publicării lucrarii):
”- Cavaleri ai crucii, referindu-se la cavalerii și ordinele cavalerești militare-religioase apărute pe timpul cruciadelor.
– Cavaleri ai pintenului, echivalentul cavalerilor membrii ai ordinelor dinastice și papale.
– Cavaleri membrii ai ordinelor onorifice și cele de merit.”
O interesantă clasificare a ordinelor cavalerești este făcută de către Vatican[6]:
”- Ordine cavalerești dinastice, înființate/aprobate/instituite de către dinastiile regale suverane;
– Ordinele cavalerești pontificale, înființate sau autorizate de către Papa și care funcționează sub autoritatea papală;
– Ordine cavalerești onorifice și cele de merit, instituite de către statele suverane;
– Ordine suverane. În zilele noastre există un singur astfel de ordin, Ordinul suveran al cavalerilor de Malta, cu personalitate juridică internațională și recunoscut de ONU.”
Una dintre cele mai cuprinzătoare descrieri istorice a ordinelor cavalerești a fost făcută de François Velde[7] într-un articol publicat în martrie 2006 în https://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm, articol la care și-a adus contribuția și cunoscutul scriitor specialist în genealogie regală și heraldică Guy Stair Sainty[8].
Descrierea categoriilor de ordine cavalerești și a caracteristicilor acestora ne ajută să înțelegem esența noțiunii de ordin cavaleresc și evoluția cavalerismului nobiliar.
François Velde descrie[9] ordinele cavalerești în evoluția lor istorică, folosind drept criteriu perioada de constituire și de existență a lor.
”1.Ordinele cavalerești din perioada anilor 1100-1291 au fost ordine nobiliar-militare și religioase (monahale).
Secolul 11 a cunoscut expansiunea rapidă a turcilor selgiucizi în întreg Orientul Apropiat, devenind o forță ce amenința comerțul regatelor creștine în zonă. În sud vest, armatele maure au cucerit aproapoe toată Peninsula Iberică, ceea ce crea un pericol major pentru vestul Europei catolice. În această situație, de expaniune a imperiului musulman, Sfântul Scaun și nobilimea creștină s-au mobilizat pentru recucerirea Țării Sfinte a Ierusalimului, organizând mai multe cruciade creștine. Ostașii primei cruciade, organizată în 1096, au reușit să cucerească cetatea Ierusalimului în 1099 și, apoi, au fost înființate Regatul Ierusalimului și comitatele latine: Antiohia, cel de Tripoli, Niceea. Înființarea acestora impunea și o organizare religioasă, administrativă și militară adecvată, pentru apărarea lor și a pelerinilor care soseau în Țara Sfântă în număr tot mai mare. Elementul mobilizator al luptătorilor cruciați pentru organizarea noului regat și apărarea lui a fost credința creștină, Biserica fiind în primele rânduri, alături de ostași.
Odată cu organizarea incipientă a armatei regatului, o parte din nobilii cruciați s-au stabilit în regat și au format mici unități cavalerești, cofraternale, împreună cu unii călugări luptători. În scurt timp, aceste mici grupuri s-au dezvoltat prin primirea de noi membrii și donații din Europa, devenind adevărate ordine religioase militare ce au fost puse sub autoritatea Papei.
Primele ordine cavalerești au fost ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, în 1099, ordinul ospitalier al cavalerilor Sfântului Ioan Botezătorul, (primii călugăgări ospitalieri au fost semnalați prin 1047), reorganizat în 1099 de Părintele Gerard, ordinul cavalerilor sărmani ai lui Hristors și ai templului din Ierusalim, în 1118, ș.a. Regatul Ierusalimului a fost, așadar, locul unde ordinele cavalerești au prins viață, devenind, în timp, un adevărat fenomen istoric. Modelul lor organizatoric[10], administrativ, militar și spiritual a fost preluat aproape imediat de creștinii din Peninsula Iberică, aflați în permanente bătălii cu imperiul maur: Ordinul de Calatrava, ordinul de Avis, ordinul de Alcantara, ordinul de Santiago, Ordinul de Montesa, ordinul militar al lui Hristos (Portugalia), etc.
Scopul înființării ordinelor cavalerești în această perioadă istorică și misiunile acestora, au fost acelea de a lupta, activ și permanent, pentru apărarea credinței creștine, de a apăra teritoriile creștine, inclusiv Țara Sfântă și pelerinii creștini împotriva atacurilor turcilor selgiucizi și al maurilor/arabilor almovizi (în Peninsula Iberică), pe pământ și pe mare.
Organizarea și structura internă a ordinelor cavalerești din epocă era aproape aceeași pentru toate. Din punct de vedere teritorial, un ordin cavaleresc militar religios (monahal) avea un cartier general, inițial toate cartierele generale erau în Ierusalim. Structura teritorială era formată din priorat, la nivelul regatului, balivate la nivelul regiunilor și comanderiile, ca organizație de bază, pentru fiecare cetate/castel, localitate mare, etc.
Comanderiile erau, la rândul lor, împărțite conform destinației membrilor ordinului: comanderii luptătoare, în Orientul Apropiat și Peninsula Iberică, apoi, comanderii de aprovizionare a detașamentelor luptătoare: cele ce dețineau terenuri pentru producție agricolă, viticolă, zootehnică, țesătorii, fabricare de arme, creșterea cailor de luptă, a armelor, etc.
Structura internă a ordinului era piramidală, ierarhic militară, pe ranguri și demnități. Ordinul cavaleresc era format din cavaleri (de origine nobilă), capelani (preoți) și sergenți (proveniți din rândul oamenilor liberi). Autorul François Velde remarca faptul că structura ordinului cavaleresc reprezenta structura socială a societății feudale:clasa nobiliară, preoțimea și oamenii liberi din orașe sau de pe feude.
Ordinele cavalerești militare și religioase erau autonome, cu autoadministrare, înființate cu aprobare papală, recunoscute de Papa și-și desfășurau activitatea/acțiunile sub autoritatea papală, conform dreptului monahal și propriilor lor statute, regulilor și cutume nobiliare. Ele beneficiau de numeroase facilități și privilegii în întreaga lume creștină, fiind adevărate organizații suprastatale.
Printre cele mai cunoscute ordine militare și religioase, în epocă, erau ordinul cavalerilor ospitalieri (ioaniți) ai sfântului Ioan din Ierusalim, ordinul cavalerilor sărmani ai lui Hristos/cavalerii templieri, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul Sfântul Lazăr, etc.
Cavalerii proveneau din rândul nobilimii, fiind cel mai mic rang nobiliar. În situații deosebite, pentru mari merite în luptă, marele maestru, ca nobil și suveran al ostașilor, putea ridica la rangul de cavaler un sergent merituos.
Toți membrii ordinului erau primiți/ inițiați și își desfășurau activitatea pe baza unui jurământ de obediență, sărăcie și castitate; statutele ordinelor prevedeau obligații și drepturi, dar și pedepse în caz de încălcare a jurămintelor.
În anul 1187, armata turcă a cucerit Ierusalimul. Odată cu pierderea Ierusalimului și celorlalte teritorii creștine din orient, pentru ordinele cavalerești militare și religioase, ordine angrenate în lupte cu necredincioșii, va începe o perioadă nefastă.
Deși lumea creștină a organizat mai multe cruciade pentru respingerea armatelor turce ale lui Saladin, la care au participat și ordinele cavalerești, cetățile creștine au căzut rând pe rând în mâinile sarazinilor.
In anul 1291 a fost pierdută fortăreață creștină Acra, cel mai important cap de pod oriental. Acest lucru a însemnat, de fapt, pierderea Locurilor Sfinte din Orient, creștinii retrăgându-se spre Insulele Mediteraneene și spre continent.
Pentru ordinele cavalerești militare religioase însemna începutul sfârșitului, ele pierzându-și chiar rațiunea de a exista ca forțe militare.
Ordinul cavalerilor ospitalieri s-a retras spre Insula Rhodos, apoi s-a stabilit în Malta, continuînd lupta împotriva expaniunii turce. Ordinul cavalerilor templieri a fost desființat în 1312, în condiții controversate, tragice, prin acuzații false, aduse chiar de Papa Clement V. Cavalerii templieri și-au continuat activitatea în Peninsulă sub o altă denumire (Ordinul de Montesa, în Aragon și Ordinul cavalerilor lui Hristos, în Portugalia).
În peninsula Iberică, ordinele cavalerești militare și-au continuat existența încă aproape un secol, luptând împotriva almovizilor mauri, fiind treptat secularizate și transformate în ordine dinastice.”…
- ”Scriitorul François Velde descrie[11] a doua etapă în evoluția ordinelor cavalerești ca fiind secolele 14-15, mai exact perioada anilor 1335-1470. Este perioada istorică a ordinelor cavalerești monarhice/dinastice, cum le-a denumit el.
Secolele 14 și 15 cunosc o întărire a regatelor creștine din Europa și înmulțirea conflictelor dintre ele determinate de expansiunea teritorială a multora dintre acestea. Totodată, sunt conflicte și în interiorul regatelor creștine, între diverși pretendenți la tron, dar și între nobilii feudali care-și pierd marile privilegii în favoarea monarhilor autocrați.
Pe de altă parte, după pierderea teritoriilor Țării Sfinte, ordinele cavalerești militare și religioase au fost nevoite să să se orienteze, treptat, spre noi misiuni. Luptele eroice pe care cavalerii ospitaleri le duceau în Mediterana împotriva Imperiului otoman, ca ultim bastion creștin împotriva necredincioșilor, amintirea luptelor purtate de cavalerii cruciați în perioada cruciadelor creștine în orient, tragica soartă a cavalerilor templieri, cronicele elogiase despre eroii cavaleri au îmbrăcat cavalerismul într-o aură romantică, eroică, de mare noblețe.
În această atmosferă, monarhii și marii nobili[12] au înființat fraternități cavalerești, nobiliare care reuneau micii nobilii fideli monarhului. Apartenența la un astfel de ordin monarhic era o răsplată, o recunoaștere a atitudinii de loialitate, recompensa primită fiind un titlu de mândrie, de glorie pentru cel meritoriu.Fraternitățile au primit denumirea de ordine cavalerești dinastice/monarhice onorifice, sau de merit, iar apartenența era evidențiată de medalii, insigne, uniforme, uneori și privilegii sau terenuri.
În același timp, multe din ordinele militare și religioase, mai ales în Peninsula Iberică (după încheierea războiului de Reconquista), au fost secularizate de averi și transformate în ordine onorifice, de merit, sau desființate. Deveniseră prea puternice și periculoase pentru monarhi.
Ordinele de merit erau înființate și funcționau în baza unor statute, șeful ordinului fiind persoana care l-a înființat (monarhul, prințul, baronul, etc)
Autorul François Velde citează în articolul său clasificarea ordinelor cavalerești făcută de D’Arcy Boulton[13] în lucrarea publicată în 1987.
– Ordine dinastice/monarhice,
– Ordine cofraternale, fondate de prinți ( cu scop de fidelizare) și ordine baroniale (organizații ale breslelor, înființate după model nobiliar).
-Ordine fraternale, erau asociații înființate pentru un scop anume sau pe o durată limitată de timp.
– Pseudo ordine de fidelitate față de un suzeran, fara statut și regulament de funcționare, fară durată și număr de membrii.
– Pseudo ordine onorifice, declarate ca atare doar pe timpul unui eveniment onorific.”…
- A treia categorie de ordine cavalerești ( a)-ordinele onorifice și b)-ordinele de merit, prezentate de François Velde), cuprinde ordine înființate din secolul 17 până astăzi.
”a- Ordinele onorifice.
Multe din ordinele militare și monahale înființate în perioada cruciadelor și transformate în secolele 14 și 15 în ordine onorifice, și-au continuat existența ca ordine dinastice și în secolele 16, 17 și ulterior.
Majoritatea istoricilor și specialiștii în heraldică sunt de acord că ordinele onorifice nu sunt ordine cavalerești în acceptul noțiunii consacrate, cea a cruciadelor. Membrii ordinelor onorifice au preluat denumirea, organizarea, gradele onorifice și demnitățile, chiar forma statutului, după ordinele cavalerești cruciate, beneficiind astfel de prestigiul, onoarea, gloria vechilor cavaleri. François Velde le numește „vin nou în sticle vechi”. Deși membrii majorității acestor ordine onorofice erau nobili ereditari de cel mai înalt rang. Unele din ordinele onorifice, mai ales cele dinastice, și-au câștigat un prestigiu propriu de rang aristocratic mondial, fiind, la rândul lor imitate de ordinele de merit populare republicane.
Aceste ordine onorifice au un statut, funcționează în baza dreptului comun al statului unde-și au sediul, au o structură interioară adecvată (de regulă preluată de la ordine cavalerești), au însemne proprii, uneori și uniformă, sau doar mantie.
Exemple de ordine onorifice:
În Portugalia, fostele ordine militare și religioase au devenit ordine onorifice:
– Orden de San Benito de Avis, înființat în 1166;
– Ordem Militar de Sant’Iago da Espada, înființat în anul 1170.
Ordine onorifice în Spania[14]:
– Orden de Santiago, înființat în anul 1170,
– Orden de Alcantara, înființat în anul 1167,
– Orden de Calatrava, înființat în anul 1164, etc.
În Marea Britanie, The Ordre of the British Empire, înființat în 1917, este un ordin cavaleresc, de mare prestigiu. Primele două grade sunt nobiliare.
b- Pseudo-ordine cavalerești -ordinele de merit. Spre deosebire de ordinele onorifice, ordinele de merit nu au statut și nici membrii care depun jurământ, ele se înființează administrativ și constau într-un însemn: medalie, insigna, regalie proprie, etc. Posesorul unui ordin de merit nu devine nobil, el are un titlu/rang care poate fi de cavaler, dar fără nici o altă semnificație decât cea de recunoaștere a unui merit.
Toți monarhii și președinții de republici au înființat ordine de merit, pseudo-ordine cavalerești.
Câteva exemple de ordine de merit:
– Legiunea de onoare franceză, Légion d’Honneur, reînființată în 1804 de Napoleaon Bonaparte, are cinci grade. După modelul francez, majoritatea ordinelor de merit au cinci grade onorifice.
– Toate țarile europene, monarhii sau republici, au instituite ordine de merit. Ele folosesc ranguri și denumiri împrutate de la ordinele cavalerești, ranguri onorifice, de mare prestigiu, dar fără privilegii nobiliare.”…
c- Pseudo-ordine cavalerești – asociațiile (ONG) private denumite cavalerești, înființate în ultimile decenii ale secolului trecut, sunt subiecte de drept comun, titlurile, gradele și demnitățile pe care le folosesc sunt de interes intern, în cadrul ritualurilor.
*
- THE INTERNATIONAL COMMISSION AND ASSOCIATION ON
NOBILITY/COMISION E ASOCIACION INTERNACIONAL SOBRE LA
NOBLEZA
The Commission and Association on Nobility[15] , asociație de drept privat reunește, din anul 2008, persoane și familii care reprezintă nobilimea mondială contemporană. Printre alte scopuri, Comisia, prin experții săi încearcă să aducă precizări și clarificări în privința heraldicii, genealogiei, nobleței și cavalerismului, conform dreptului lor nobiliar.
În privința ordinelor cavalerești, Asociația a înființat Comisia internațională pentru ordinele cavalerești- International commission for orders of chivalry / Comisión internacional permanente para las órdenes de caballería. Scopul comisiei, subiect de drept privat, este acela de a studia, prin experții în heraldică și istorie, ordinele cavalerești nobiliare și de le înregistra în propriile registre. Este o formă de recunoaștere, neoficială, a ordinelor înființate și care funcționează după regulile de drept nobiliar.
*Clasa nobiliară a fost abolită în majoritatea țărilor în epoca modernă, după modelul francez. În Franța, nobilimea a fost abolită în 1790, de revoluția franceză, odată cu toate drepturile și privilegile nobiliare. In aceeași perioada au fost desființate și ordinele nobiliare franceze, însă republica au încercat să imite vechile ordine, înființând ordinele de merit, ordine profesionale și de bresle, etc.
În epoca modernă, familiile nobiliare își folosesc titlurile alături de numele personal.
Influența clasei nobiliare asupra societății, asupra celorlalți oameni a fost și rămâne importantă[16]. Poate de aceea stilul lor de viață, nivelul de educație, valorile lor spirituale seculare au fost adoptate, în mai mare sau mai mică măsură, de oamenii din alte clase sociale. Desigur, cu exceptiile inerente. Este de remarcat faptul că noblețea și starea economico-financiară nu sunt același lucru. Există familii nobliare, în epoca modernă, cu stare materială nu prea bună, după reformele republicane, dar asta nu diminuează cu nimic statutul lor social, educațional, spiritual și moral; dar sunt și familii foarte bogate care nu pot accede la statutul de nobili.
Nimic însă nu-i împiedică pe oamenii simplii să ajungă la un înalt statut social, spiritual, educațional, fără a avea și un titlu nobliar.
Adevărul este că Noblețea și cavalerismul vin din om, din spirit, credință, educație și atitudine.
Michael R.Villmont
Mai 2019, Barcelona
Alte lucrări bibliografice:
– Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_chivalry
– Domenico Libertini, Dagli Antichi Cavalieri agli attuali Ordini Cavallereschi, Città di Castello, 2009.
– Domenico Libertini, Nobiltà e Cavalleria nella tradizione e nel diritto, Tivoli, 1999.
– ENCYCLOPÆDIA BRITANNICA, Chivalry: The Origins and History of the Orders of Knighthood
– Michael R.Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015, ISBN 978-606-671-769-4
– Principe Carlo Mistruzzi di Frisinga, „Trattato di Diritto Nobiliare Italiano” (Milano, Giuffrè 1961).
– François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012
[1] COMMISSION INTERNATIONALE ET ASSOCIATION DES NOBLESSE, https://www.nobility-association.com/ordersofchivalry.htm
[2] Consiglio Araldico Italiano – Istituto M.se Vittorio Spreti, Piazzale Stazione, 6 – 35131 Padova / Italia
[3] Principe Carlo Mistruzzi di Frisinga, „Trattato di Diritto Nobiliare Italiano” (Milano, Giuffrè 1961).
[4]Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_chivalry
[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Francesco_Sansovino
[6] Wikipedia, Enciclopedia liberă, și
Articolul publicat în https://it.zenit.org/articles/la-santa-sede-e-gli-ordini-cavallereschi-doverosi-chiarimenti-prima-parte/
[7] François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.
[8] Guy Stair Sainty – World Orders of Knighthood and Merit, 2006 ISBN 0971196672
– Guy Stair Sainty Romance and Chivalry: Literature and History Reflected in Early 19th Century French Painting, 1996 ISBN 0954769619
[9] https://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm
[10] Michael Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, ed.2015, ISBN 978-606-671-769-4
[11] Ibidem https://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm
8.François Velde (25 February 2004). „Legal Definitions of Orders of Knighthood”. Heraldica. Retrieved 18 November 2012.
[12] Ibidem François Velde.
[13] D’Arcy Boulton , The Knights in the Crown: The Monarchical Orders of Knighthood in Europe Medieval Late (1987),
[14] Vezi și Michael R.Villmont, Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești, 2015, ISBN 978-606-671-769-4
[15] https://www.nobility-association.com/ordersofchivalry.htm
[16] Modul de viață al familiilor nobiliare, în evul mediu și în epoca modernă, puse în oglindă, este descris în romanele Sceptrul cavalerilor ospitalieri și Misteriosul cavaler Hugues de Payens, autor Michael R.Villmont
Lasă un răspuns