Eseu: Simbolistica furtunii-de la Arca lui Noe,  la   Templul  lui Solomon

             Fragment din cartea „Cavaleri şi ordine cavalereşti”,   ediţia.2022, Ed. MultiMedia Publishing, Copyright 2016, Autor Michael Riche-Villmont.

…O zi frumoasă de august, fără nici un semn pe cer, care să prevestească furtuna ce fusese anunţată de serviciile meteorologice. Oricum, hotărâsem să nu ieşim în oraş în acea zi. Prânzul l-am luat la reşedinţa noastră, dintr-un motiv întemeiat: voiam ca prietenii noştrii, veniţi în vizită, să beneficieze de minunatele preparate culinare ale talentatului bucătar Alvarez, expert în gastronomia barceloneză. Ne-am bucurat, eu şi soţia, că amicii noştri, Alberto Garcia de Garentta, din Madrid, Pierre de St.Etienne, din Paris şi Laurent de Gérvémond din Nice, împreună cu soţiile, ne-au onorat invitaţia de a ne vizita câteva zile aici, în Barcelona. Astfel că, ne-am străduit să le oferim tot ce are mai bun gastronomia locală şi, în acelaşi timp, posibilitatea de a revedea câteva din obiectivele turistice, pe  care şi noi şi ei le cunoşteam[1] bine. În această perioadă de început de august, vizita lor era cum nu se poate mai binevenită, fiindcă avea loc festivalul cavaleresc medieval de la Miravet[2], la renumitul castel templier de lângă Tarragona.

Ne cunoşteam toţi de mult timp, am participat la deseori împreună la câteva din cele mai cunoscute festivaluri medievale, eu, ca istoric pasionat de ordinele cavalereşti, ei, ca descendenţi ai unor vechi familii, purtători ai tradiţiilor cavalereşti. Ultimul festival la care am participat, la începutul lunii aprilie, a fost cel din Biot, un sat medieval de lângă Nice, de fapt, o reconstituire a acelor vremuri, cu mii de participanţi.

După desert, noi, domnii, ne-am retras pe terasa mică, la un pahar de Torres Imperial şi o cafea, pentru micile noastre discuţii, în timp ce doamnele s-au aşezat confortabil în fotoliile de  pe terasa mare, de unde puteau admirau panorama: oraşul, portul şi marea. Aşezaţi comod pe fotoliile din piele, la umbra copertinei de un albastru azur, înconjutaţi de trandafiri şi palmieri, ne savuram vechiul brandy de Catalonia. Cei patru câini ai noştri, Boby, Chica, Jeky şi Lilá, se odihneau la umbra unei tufe de leandru, după ce s-au jucat, bucuroşi că sunt cu noi.

De pe înălţimea dealului Montjuïc, unde este reşedinţa noastră, înconjurată de grădină, se deschidea în faţa ochilor panorama spledidă a unei părţi a oraşului, a portului comercial  şi, desigur,  a mării, cu zecile de ambarcaţiuni ce pluteau pe apa liniştită, părând că abia se mişcau.

Şi, binenţeles, am discutat despre cavalerism, despre festivalurile medievale, despre Miravet şi splendida provincie Tarragona. O atmosferă frumoasă, liniştită, cu subiecte mai mult decât interesante. Din când în când, se auzeau râsetele doamnelor, semn că şi la ele atmosfera era veselă, destinsă.

După vreo jumătate de oră, de departe, dinspre est, au început să se adune nori, din ce în ce mai negri, grei, de furtună, iar vântul, ce abia adia, a început şi el să-şi facă simţită prezenţa.

„Se apropie furtuna”, a remarcat Garcia Alberto, „un spectacol interesant”. „Da”, i-am răspuns, din când în când natura vrea să ne arate puterea, cerând mai mult respect din partea noastră, a oamenilor”.

Cornelia s-a apropiat de noi, cu o faţă îngrijorată. ”Vine furtuna, noi, fetele,  mergem în salon. Veniţi şi voi?” I-am privit întrebător pe cei trei amici, gândindu-mă că furtuna era încă destul de departe, iar vântul nu ne deranja. „Cu permisiunea voastră”, a răspuns Laurent, „eu aş mai rămâne aici, să admir furtuna care abia se formează. Am văzut destule furtuni la noi, în Nice, aş vrea să văd şi aici, la voi”. Zâmbetul lui ne-a convins să rămânem şi noi, ceilalţi, pe terasă. „Mai rămânem”, i-am confirmat eu soţiei. „Perfect. Să vă mai trimit ceva?” „Nu, mulţumesc, avem tot ce ne trebuie”, i-a răspuns, cu un zâmbet. „Merg în salon, Alice ne povesteşte despre superstiţiile marinarilor pe timp de furtună. Foarte interesant”, a spus Cornelia, îndepărtându-se.

„Alice cunoaşte o mulţime de poveşti marinăreşti”, a confirmat Pierre. „Îi place marea şi cred că ne vom cumpăra o reşedinţa la Nice, să fim tot timpul pe malul mării”, a continuat el, privindu-l pe Laurent. „Vă aştept cu drag, prietene”. Zâmbetul sincer al lui Laurent spunea mai mult decât cuvintele. „Priviţi”, a continuat el, „ce spectacol”.

Era, într-adevăr, un adevărat spectacol. Norii negrii au cuprins tot cerul spre est, învolburându-se, iar fulgerele au început să brăzdeze uriaşa formaţiune întunecată. S-au auzit primele tunete, iar câinii, speriaţi, s-au repezit spre căsuţa lor. Dar asta nu era întrg spectacolul. Dinspre sud-vest, soarele îşi trimitea razele, luminând apa mării, învolburată, deja, sub norii joşi, luminaţi şi ei de razele reflectate de valuri. Lumina reflectată părea a fi formată din sute de aurore boreale, o combinaţie de culoare de la roşu, galben, până la albastru. Apoi, pe măsură ce norii se apropiau de noi, a început ploaia torenţială deasupra mării, o perdea gri închis de apă, ce juca în bătaia vântului, tot mai puternic.

Şi, înainte de a ajunge deasupra oraşului, primii nori păreau a fi opriţi de o forţă nevăzută, căreia încercau să-i opună rezistenţă, în drumul lor spre vest, peste munte şi oraş. Fulgerele erau mai furioase, brăzdau apa  şi norii, căutând să învingă forţa care le-a oprit înaintarea. Tunetele, amplificate de apă şi ţărm, erau înfricoşătoare. Apoi, încet, păreau că norii renunţă şi se supun acelei forţe, care-i îndruma spre sud, de-a lungul ţărmului, urmaţi de fulgere şi tunete,  în timp ce, cei din urmă, îşi menţineau stăpânirea asupra mării.

Priveam toţi patru uimiţi acel spectacol oferit de furtună, spectacol de lumină, sunet şi mişcare.

– Fantastic, a şoptit Pierre, parizianul, cu ochii aţintiţi spre norii învolburaţi. Înţeleg de ce aveau marinarii atâtea superstiţii despre furtună.

– Nu numai marinarii, i-a răspuns Laurent. Omenirea, de la înfricoşatul om primordial şi până astăzi, au creat nenumărate poveşti şi legende despre furtună, i-au atribuit o simbolistică profundă, pe care au integrat-o în credinţele lor. Simbolistica furtunii  o regăsim în spiritualitatea umană.

– Ai dreptate, Excelenţă! a fost de acord  Pierre. Furtuna, ca fenomen natural, face parte din mediul nostru, din viaţa noastră. Trebuie să o înţelegem, atât ca fenomen natural, cât şi spiritual, să o acceptăm adaptându-ne manifestărilor ei.

Alberto Garcia a băut din paharul cu brandy, l-a privit pe Pierre şi, cu franceza lui impecabilă, l-a completat:

– De acord cu tine, Pierre. Cred însă că simbolismul acestui fenomen natural este ceva mai complex. Furtuna are profunde semnificaţii mitice, spirituale, religioase, pastorale şi, putem spune, chiar artistice, acestea  fiind, în acelaşi timp şi un mod de exprimare  a simbolismului furtunii. Trebuie să avem în vedere că toate aceste semnificaţii ale fenomenului furtună, simbolismul fenomenului natural violent, înfricoşător pentru omul primordial, apoi pentru cel primitiv, sunt o consecinţă a faptului  că el, fenomenul natural cu manifestări complexe, a fost de  neînţeles şi inexplicabil pentru oameni, a generat teamă, până în epoca noastră modernă. Eterna şi omniprezenta teamă faţă de necunoscut, rareori învinsă de curiozitatea omenească fără limite. Şi, în încercarea de a găsi o explicaţie pentru violentul şi necunoscutul fenomen natural, omul a apelat la intuiţia şi experienţa lui de viaţă, ca formă de cunoaştere, de înţelegere a ceea ce se întâmpla în jurul lui. Iar explicaţiile pe care şi le-a dat lui însuşi, au fost, desigur, fantastice, mitice, apoi mistice şi religioase, folosind simbolurile, legendele.

– Interesant, nu mi-am putut reţine remarca.

– Foarte interesant, într-adevăr, mi-a răspuns Alberto Garcia. Avem atâtea exemple despre modul în care au încercat oamenii să-i explice furtuna, din timpuri imemoriale.

Alberto Garcia ne-a făcut o expunere mai mult decât interesantă, vorbind destul de mult timp, fără ca noi să-l întrerupem. Părea că este un actor care ne spunea, cu talent, într-un mod atractiv, povestea furtunii. Desigur, fiecare din noi cunoşteam destule lucruri despre simbolismul furtunii, dar modul în care Alberto şi-a expus punctul de vedere, ne-a captivat. Şi, ca atmosfera să fie şi mai profundă, aproape ireală, din salon s-au auzit acordurile lucrării Tempesta, piano Sonata nr.17 a lui Beethoven, în timp ce afară, deasupra mării, furtuna reală, adevărată îşi arăta măreţia şi puterea prin  norii denşi, întunecaţi, vântul ce unea norii cu valurile, tunetele puternice şi fulgerele de forme neregulate, mereu schimbătoare într-o schimbare de decor, după o regie aleatorie,  pe marea scenă a mării şi a cerului.

Cuvintele şi descrierile despre furtună pe care   Alberto Garciani le prezenta, expresiv, completau  gândurile fiecăruia dintre noi despre acest fenomen şi ne purtau într-o lume de poveste, cu basme şi legende. Dar o lume plină de înţelescuri, de înţelepciune şi învăţăminte. Ne-a povestit Alberto despre  ceea  ce spuneau oamenii, începând cu  învăţaţii antici, că  furtuna este manifestarea violentă a războiului dintre zei şi demoni, dintre Bine şi Rău, dintre Virtute şi Viciu. Fiecare furtună este o luptă ce se desfăşoară în atmosferă, pe pământ şi pe apă, uneori cu mijloace de o putere înpăimântătoare: fulgerele mortale, vântul teribil şi tunetele asurzitoare, alteori cu aceleaşi mijloace, dar cu puteri diminuate, provocatoare, ameninţătoare.

Filosofii, ezoteriştii, spun că furtuna este o expresie a luptei forţelor întunecate ale răului, pentru cucerirea şi stăpânirea lumii  spirituale  şi  a lumii materiale, crearea haosului, ca împărăţie a răului, a arbitrariului.

A fost destul de simplu pentru omul istoric, aflat în faza incipientă a raţiunii, să găsească o explicaţie manifestărilor violente ale naturii. Furtuna, ca expresie a luptei dintre Bine şi Rău, este o exteriorizare a luptei interioare a omului, dintre Virtute şi Viciu, dintre ceea ce crea el că este bine şi ceea ce era rău. Iar odată cu apariţia creştinismului, le-a numit Virtute şi Păcat, raportându-se la valorile creştine pe care Dumneazeu i le-a spus lui înţeleptului Moise, ca cele Zece Porunci.

În interiorul omului este o permanentă contradicţie, care poate ajunge la adevărate lupte, între instinct şi raţiune, între iubire, dragoste şi ură, între ispită, imoralitate şi normele morale ale comunităţii, între lăcomie şi moderaţie, între libertinaj, arbitrariu şi normele legale, etc. Într-un cuvânt, este o permanentă luptă între spiritualitate, ca parte elevată a omului şi material, ca partea grosieră, brută, instinctuală.

Dar cum se explică această luptă continuă între virtute şi viciu? Răspunsul l-a dat Isus: “Nu puteti sluji la doi stapani in acelasi timp!” Binele şi răul care coexist în om sunt expresie a dualitatăţii, Dumnezeu lăsând omului liberal arbitru, posibilitatea de a alege drumul vieţii lui,  drumul spre păcat, spre Lucifer, îngerul răzvrătit şi alungat de Dumnezeu,  sau izbăvirea prin credinţă.

Aşadar, omul a intuit, la început, apoi a fundamentat prin explicaţii mistice, simbolice, spirituale, similitudinea furtunii din interiorul său, cu furtuna din natura înconjurătoare, căutând  căi, modalităţi, prin care să le controleze. Primul lucru pe care l-a făcut, instinctual, a fost să accepte starea de fapt şi să  se adapteze situaţiilor conflictuale. Apoi, în încercarea de a se desprinde de sub  influenţa răului, ca parte a dualităţii, a căutat calea izbăvirii. Aşa a apărut mitul lui Faust, care a făcut pact cu Mephisto pentru a cunoaşte „bucuriile” vieţii vicioase, iar când şi-a dat seama de greşeala alegerii, a căutat calea spre iertare, izbăvire şi virtute.  Este, de fapt, drama existenţială a omului: incapacitatea de a-şi alege calea virtuoasă a vieţii, învingerea răului care-l înconjoară cu tentaţii facile, bucurii efemere care trebuie plătite cu propriul destin. Lupta, furtuna interioară a omului are o mare doză de speranţă, deoarece, prin pactul cu Mephisto, omul  nu are niciodată deplină satisfacţie emoţională, spirituală, ceea ce-l ajută să opteze spre binele din el.

Anton Kaulbach: Faust şi Mephisto, Dom.Public Wikipedia

Drama şi mitul lui Faust a fost descrisă în urmă cu secole, începând cu învăţatul  Gast, în 1548 ,  cu Melanchton şi Luther în  1566 în manuscrisul intitulat  Convorbiri la masă, apoi  Johann Spiess, în 1587. Mitul lui Faust este descris cu o profunzime aparte în literatura modernă de Dostoievski (Demonii), de  Thomas Mann (Doktor Faust), Vaclav Havel. Unul dintre cei mai importanţi scriitori care a abordat mitul lui Faust a fost Goethe.

Cu aceeaşi profunzime, furtuna interioară a omului exprimată prin mitul lui Faust, a fost descrisă în lucrări muzicale magnifice:  Charles Gounod, Hector Berlioz-La Damnation de Faust;  Ludwig van Beethoven- Symphony Opus 75 no 3,dupa lucrarea lui Goethe,  Franz Liszt- Faust Symphony, Alfred Schnittke- Cantata Faust, Gustav Mahler- Symphony No. 8, Franz Schubert-  Gretchen si Spinnrade. Ca să nu mai vorbim de marii pictori, care au abordat şi ei drama lui Faust: Rembrandt (Dr.Faust), Delacroix (Faust), Murnau,ş.a.

– Excelenţă, a intervenit Pierre de St.Etienne, tema faustiană este, dacă vrei, tema de reflecţie a fiecăruia dintre cavalerii noştri ospitalieri. Este tema furtunii noastre interioare şi  ar fi de mare actualitate, chiar necesară prezentarea ei la conferinţele noastre. Pe mine, unul, m-a captivat ceea ce ne spui.

– De acord cu tine, Pierre, este una din cauzele furtunii interioare a omului modern, înconjurat de false valori spirituale, false valori morale instituite prin legi, dar fără acoperire istorică, morală sau tradiţională. Cu atât mai mult trebuie să apărăm valorile tradiţionale, transmise de generaţile trecute.

– Dacă-mi daţi voie,  a intervenit Laurent de Gérvémond, care până atunci ascultase tăcut, meditativ, aş reveni la natură, la  manifestările ei furtunoase, pe care noi le trecem prin filtrul sufletului nostru. Prin cunoştinţele, sentimentele, emoţiile şi experienţa noastre de viaţă. Prin spiritualitatea fiecăruia dintre noi, oamenii, spiritualitate mai mult sau mai puţin elevată.  De acord?

– Binenţeles, asta a spus şi Alberto, a confirmat Pierre.

– Priviţi manifestările furtunii, ne-a spus Laurent, arătând norii şi fulgerele de deasupra mării. Furtuna, a continuat el, după cum ştim, este de nenumărate ori menţionată şi în Cărţile Sfinte, religia făcând dese referiri la starea furtunoasă a omului şi a naturii, ca pilde de o înţelepciune deosebită. De exemplu, Isus, întorcându-se la malul mării de la locul rugăciunii, vede corabia pe care erau ucenicii săi, luată de furtună spre larg. Fără a pierde vremea, păşeşte cu mare credinţă pe apa mării, peste valuri, ajunge la corabie şi-i salvează pe ucenici. Un alt exemplu este acela în care Isus potoleşte furtuna prin puterea credinţei şi a cuvintelor sale. Iată, deci marea putere a credinţei. Credinţa în tine, în reuşita demersurilor, în acţiunea pe care o întreprinzi. Şi, binenţeles, credinţa în Domnul.

Vă propun, acum, o analiză a textelor biblice pe baza cărora vom arăta legătura dintre furtună şi ordinul templier, corelaţiile spirituale, alegorice ce se pot face între furtună şi cavalerii templieri.

Credit Pixabay

Laurent s-a oprit şi  ne-a privit pe fiecare din noi, în tăcere. Din salon se auzeau, în continuare,  acordurile Furtunii lui Beethoven, iar fulgerele brăzdau cerul în faţa noastră. O atmosferă magică, de profundă încărcătură spirituală.

– Suntem templieri din vechi  familii de templieri, iar numele ordinului nostru cavaleresc îşi are originea în Ierusalim, la Templul lui Solomon. Acolo a fost înfiinţat ordinul, de cei nouă cavaleri fondatori, în anul 1118. Acest lucru se ştie peste tot în lume.

Acum, spuneţi-mi, care a fost cea mai mare furtună din istorie? ne-a întrebat Laurent. Apoi, a răspuns tot el: a fost potopul din timpul lui Noe. Potopul, furtuna catastrofală care a generat inundarea  pământul.

În timp ce Laurent vorbea, ne-am întrebat care era scopul divagaţiei lui de la subiect. Nu-l puteam ghici, dar cu siguranţă urmărea ceva. Ceva interesant, desigur, doar era un cunoscut om de ştiinţă, care se putea juca uşor cu atenţia auditoriului.

–  Vă întrebaţi ce legătură are Templul lui Solomon  cu furtuna, cu inundaţiile catastrofale? Templul este  barca/arca lui Noe, mai bine zis proiecţia spirituală a acesteia.

Barca lui Noe, Nuremberg chronicles, Wikipedia, Dom.Public

Barca lui Noe, construită după indicaţiile Domnului pentru a putea înfrunta furtuna,  prin forma şi mărimea sa a avut rolul să salveze de la pieire oameni şi animale, astfel ca după urgia furtunii, viaţa pe pământ să continue să existe. Aşa cum  barca lui Noe a salvat omenirea şi viaţa, la fel va face spiritual şi  biserica Domnului, drept urmare va avea  aceeaşi formă ca şi barca.

Constituţiile Apostolice, cartea a 2-a, scrise la sfârşitul secolului 3, cuprind instrucţiuni cum să fie construite lăcaşurile de rugăciune, respectiv bisericile. Printre altele, este prevăzut ca o biserică să aibă forma unei corăbii, cu altarul spre răsărit.

Unul din exemplele cele mai cunoscute ale respectării formei de barcă, în construcţia unei biserici, a fost cel al Cortului Sfant, sau  Cortul Marturiei, construit de Moise în pustiu, la porunca Domnului. El avea forma unei corăbii, cu corpul navei împărţit în două încăperi, începând de la răsărit: intrarea, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, în ultima păstrându-se Chivotul Legii, Chivotul Legământului, cu Tablele Legii, Toiagul lui Aaron (simbolul crucii) si Cupa cu Mana din pustie. Aceeaşi formă de corabie avea şi cel de-al doilea cort construit de Moise, Cortul Adunării, situat în afara taberei poporului israelit.

Cortul Mărturisirii,Wikipedia, Dom.Public

Dar, cel mai ilustrativ exemplu de construcţie a unui lăcaş de cult, care respecta forma bărcii lui Noe, a fost Templul lui Solomon, în Ierusalim, ridicat tot la porunca Domnului, după planurile comunicate de Domnul. El avea dublă destinaţie, de păstrare a Chivotului Legământului şi de înălţare a rugilor către Dumnezeu. Ruinele Templului se văd şi acum, unul din zidurile exterioare fiind Zidul Plângerii.

Aici, în Templu, casa Domnului, a fost înfiinţat ordinul nostru, al ostaşilor săraci ai lui Hristos şi ai Templului din Ierusalim, de cei nouă cavaleri fondatori. Aici în Corabia lui Solomon a fost şi este locul nostru. De aici, de la templu, am preluat denumirea care ne onorează şi de la forma Templului lui Solomon, a Corabiei sale, am luat modelul templelor noastre, construite, generaţie după generaţie de cavaleri, în toată lumea.

Laurent ne-a privit pe fiecare, întrebător. Da, am înţeles prezentarea lui, dar eram uimiţi de concluziile sale. Logica lui era impecabilă, iar adevărul, aflat de ani de zile în faţa noastră, nici măcar nu l-am ghicit. Dar Templul era Corabia lui Noe, ca formă arhitecturală, dar şi ca destinaţie. Noe a salvat oamenii şi animalele de urgia apelor, iar Templul, Templul generic al credinţei, salvează, spiritual,  cavalerii templieri din calea răului. Acest Templu spiritual păstrează, în Sfânta Sfintelor, Chivotul Legământului poporului ales, faţă de Dumnezeu, Chivotul Binelui şi al Credinţei. Binelui, cel al valorilor şi virtuţilor morale şi spirituale. Este Corabia credinţei şi a virtuţii cavalereşti, nobiliare..

–  Da, asta  voiam să spun, ne-a ghicit gândurile Laurent, că noi, templierii, călătorim cu această corabie spirituală  peste valurile tentaţiilor şi ale greşelilor, pe marea vieţii cavalereşti.

Ca o confirmare, un fulger gigant a străbătut cerul, iar câteva secunde mai târziu, tunetul aproape ne-a asurzit. Şi nici vântul nu s-a lăsat mai prejos.

– Iată, vântul,  s-a auzit, apoi vocea lui Laurent, este arma de bază a furtunii, mătură totul în calea sa şi aduce distrugeri teribile, uneori. În 1153, la asediul cetăţii Ashkalon, egiptenii i-au numit pe templierii „furtuna deşertului”, pentru forţa cu care au atacat cetatea, în sectorul lor. Acest renume i-a urmărit pe templieri în toate luptele pe care le-au purtat în Ţara Sfântă, până la retragerea lor în Cipru, comparaţia fiind o recunoatere a vitejiei şi forţei devastatoare a detaşamentelor templiere în luptă.

– Motiv de mândrie pentru voi, templierii, am intervenit eu. Cu atât mai mult, cu cât toţi trei aveţi strămoşi templieri de cel puţin şapte secole. Sunteţi urmaşii „furtunii deşertului”.

M-au privit tăcuţi, impresionaţi şi ei de istoria pe care o poartă familiile din care provin. Familii vechi, tradiţionale, care şi-au păstrat, dezvoltat  şi apărat ţinuturile natale şi peste care au trecut nenumărate furtuni ale istoriei. Şi-au păstrat cultura, obiceiurile, tradiţiile locului împotriva oricărei invazii. Şi m-am bucurat că ei sunt prietenii mei.

Cerul a început, timid, să se elibereze de norii care se îndreptau spre sud. M-am gândit că furtuna, fenomenul natural atîât de violent, poate avea şi efecte benefice.

– Furtuna, poate face mult rău, dar este şi benefică, le-am spus eu, privind spre cerul deschis la culoare. Dislocă mari volume de aer, ajutând, astfel, la atenuarea poluării. Noi spunem că furtuna împrospătează aerul.

– Nu numai atât, a intervenit Pierre, cu ajutorul fulgerelor, ionizează cantităţi enorme de aer, pe care le poartă în jurul globului, ajutând la refacerea stratului de ozon. Apoi, poartă aerul umed de deasupra mării, spre zone îndepărtate, deşertice, fertilizând solul cu apa ploilor.

Eu aş spune că furtuna, spiritual, are un efect purificator, prin aer, apă şi foc. Purifică spiritele, îndepărtează răului şi deschide calea luminii spre cei care ştiu să o primească. Are şi un rol regenerator prin faptul că, distrugând lucrurile slabe, învechite, face loc reînnoirii, apariţiei noilui incipient.

– Ca o curiozitate, am intervenit eu, din noi, dacă ar fi să credem legendele, numele oraşului nostru, Barcelona, ar avea originea într-o…furtună. O legendă spune că Hercules a plecat, împreună cu Jason şi argonauţii, într-o călătorie pe Mediterana, în căutarea lânii de aur. Îmbarcaţi pe nouă cărăbii, în călătoria lor, au trecut printr-o teribilă furtună, care i-a despărţit, aruncând bărcile spre diferite ţărmuri. În final s-au regăsit, mai puţin una, ce-a de-a noua barcă. Hercules a plecat, la fel ca ceilalţi, cu barca sa, în căutarea celei dispărute. După câteva zile, ajuns la ţărmul vestic al Mediteranei, a zărit barca aruncată pe stânci. Atunci, a strigat: „barca nona” ( a noua barcă). Acolo au găsit şi un izvor cu  apă rece, ridicând, în scurt timp, o aşezare, pe care au numit-o Barça, Barçalona.

– Foarte frumoasă legenda oraşului, a remarcat Laurent. Cu astfel de legende, nu mă surprinde că a devenit ceea ce este în prezent. Un oraş splendid, istoric şi modern în acelaşi timp.

Apoi, a continuat:

– După cum  se vede, furtuna a trecut. Ce aer curat, purificat, a lăsat în urma ei.

– Da, ai dreptate. Dar ne-a purificat şi gândurile. De ce să nu recunosc, mi-a făcut mare plăcere să asist la o furtună, alături de voi. Şi, parcă mă simt mult mai bine, cu inima plină de bucuria prieteniei şi a vieţii.

Nu ştia, prietenul nostru Laurent, că aceleaşi gânduri le aveam şi noi. Sau, poate ştia şi de aceea şi le-a destăinuit. Şi, în mod inexplicabil, Cornelia şi fetele ne-au arătat gândurile lor, lăsând să zboare în jurul nostru acordurile „Odei bucuriei”, a lui Beethoven. O furtună a bucuriei!

Autor Michaël Riche-Villmont. Copyright©2016, Varianta originală în limba spaniolă.

 

[1] Vezi Michaël Riche-Villmont, „Dragoste şi mister la Barcelona”, 2015

[2] „ Vezi Michaël Riche-Villmont , Miravet, manuscrisul templier”, 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *