Copyright 2016 Autor MIchael Riche-Villmont,toate drepturile rezervate autorului
Seară caldă, frumoasă de octombrie. O seară de sunet şi lumină, mai bine spus, de acorduri muzicale şi lumină. Stau pe terasa casei din Île de la Cité, nu departe de malul Senei şi ascult, din nou, muzica operei Parsival[1], a lui Richard Wagner, în timp ce privesc, printre copacii cu frunzele ruginii, soarele ce cobora, obosit, spre asfinţit. Zgomotul oraşului este estompat de grădină şi de parcul din apropiere, astfel că acordurile orchestrei şi vocile personajelor mă învăluie, purtându-mă la castelul de pe Muntele Monsalvat[2], din nordul Spaniei, în regatul cavalerilor Sfântului Graal, unde păstrează, sub paza lor, Sfântul Graal şi Sfânta Lance. Vocile emoţionante ale lui Amfortas, regele cavalerilor şi a tatălui său, Titurel, aflaţi în castel, în plin ritual cavaleresc, mă face să uit unde mă aflu şi să intru în atmosfera operei, plină de symbolism, despre cavaleri şi cavalerism, despre bine şi rău, despre credinţă şi păcat.
Îmi place opera, atât prin simbolismul ei, libretul având la bază poemul lui Wolfram von Eschenbach, despre cavalerii templului, slujitori ai Sfântului Graal, cât şi prin compoziţia muzicală tumultoasă, dramatică uneori, precum vieţile cavalerilor.
Şi am în minte punerea în scenă a operei, cu puţin timp în urmă, la Palais Garnier, la Opera din Paris, reprezentaţie la care am avut oportunitatea să particip.
Apropos de Palais Garnier[3], sau edificiul arhitectural Opéra Garnier: splendida construcţie a fost ridicată între anii 1862 (când lucrăriile de construcţie au fost demarcate de contele Walewski) şi ianuarie 1875 (când a avul loc inaugurarea oficială a Operei). Sediul Operei a fost construit la cererea împăratului Napoleon III, după planurile arhitectului Charles Garnier, (autor al proiectului Opéra Garnier din Monte Carlo), în cadrul marii amenajări urbanistice a Parisului, făcută de Baronul Haussmann.
Uimitoarea construcţie ne-a impresionat prin stilul eclectic, eleganţa arhitecturală şi atmosfera aristocratică pe care o degaja. Iar sala de spectacol, era ea însăşi un spectacol de arhitectură şi eleganţă, cu o sonorizare perfectă. La fel ca şi prietenii noştri, am fost impresionaţi de acest templu al muzicii, de fiecare dată când am venit la reprezentările de operă.
Foaiérul[4] este şi el impresionant, nu numai prin arhitectura sa, ci şi prin eleganţa şi spiritul de nobleţe al vechii aristocraţii franceze şi europene. Un spirit al nobleţei cavalereşti al edificiului, care a premers atmosfera de spiritualitate a nobilului cavalerism din opera lui Wagner. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, este o mare diferenţă între spiritul vechii aristocraţii şi cel al “noii aristocraţii”, cum sunt numiţi îmbogăţiţii ultimului secol. Este o diferenţă de educaţie, atitudine şi comportament, sedimentate şi armonizate de-a lungul secolelor pentru nobilii autentici. Fapt, de altfel, uşor vizibil şi pe holul palatului, unde distingi descendenţii vechilor familii.
Opera lui Wagner, Parsifal, a fost pusă în scenă cu o asemenea artă, încât întregul ei symbolism, nobleţea personajelor şi a mesajele lor, ne-au copleşit pe noi, spectatorii, de la primele acorduri musicale. Apoi, după primul act, conform tradiţiei, spectatorii au părăsit sala fără a mai aplauda, astfel că au luat cu ei emoţiile, în foaiér. Comentariile pe care le-am purtat cu amicii noştri şi amicii lor, au fost, oarecum de prisos faţă de ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, dar a fost o ocazie excelentă să cunoaştem câţiva din descendenţii vechilor familii nobiliare, ai vechilor cavaleri, despre care am şi vorbit. Impresionant anturajul lor, al nobililor cavaleri autentici. Am observant, cu surprindere, insignele aurite şi colanele din aur ale diferitelor ordine nobiliare exclusiviste, ordine autentice, de la ordinele templierilor şi al cavalerilor de Malta, la ordinul Jartierei sau Ordinul Lânii de aur. Copleşitoare atidudinea lor plină de prestanţă şi, în aceloaşi timp, deosebit de amabilă, cu accente de modestie autentică. Prin ţinuta lor şi bijuteriile purtate, au vrut, probabil, să aducă un omagiu lui Wagner, compozitorul cavalerismului, şi operei sale, Persifal.
Acea reprezentaţie a operei Parsifal şi atmosfera solemnă din templul muzicii universale, m-au făcut să înţeleg mai bine noţiunile de nobleţe, cavaler şi cavalerism. Iar muzica lui Wagner, pe care o ascult acum, îmi reaminteşte şi acele momente, care au deschis poarta înţelegerii unor noţiuni aparent abstracte, istoric îndepărtate, inaplicabile în zilele noastre.
Noţiunile de nobilime şi aristocraţie au, în general, acelaşi înţeles şi desemnau, istoric, categoria celor care conduceau un oraş, un stat, oameni cu anumite privilegii sociale.
Noţiunea latină de nobilitas [5]înseamna “celebru”, “notabil” şi se aplica celor din conducerea socială, deveniţi o adevărată clasă conducătoare cu privilegii, facilităţi şi, mai ales, clasă foarte bogată. În societatea Romei antice, nobilitas îi desemna pe patricieni, pe consuli şi senatori.[6]
De-a lungul timpului, începând cu feudalismul timpuriu, nobilitas a devenit un titlu ereditar, divizat în mai multe grade nobiliare, după bogăţiile pe care le deţineu posesorii titlurilor, importanţa lor socială şi, mai ales, de aprecierea regilor şi împăraţilor. Un rege putea, prin prerogativele sale suverane, să înnobileze o persoană pentru serviciile deosebite aduse în slujba lui, îmbogăţind-o în acelaşi timp.
Titlul nobiliar de Cavaler[7]. Tot în această perioadă au apărut categoria luptătorilor independenţi, a căror avere consta în arme, cal şi, eventual, un scutier. Ei erau denumiţi, generic, cavaleri. Luptători de elită, erau foarte apreciaţi pentru că apărau domenile feudale sau proprietăţi ale ţăranilor liberi. Pentru serviciile lor, au fot înnobilaţi de către seniorii locali sau de rege, devenind un titlu nobiliar în această categorie de privilegiaţi. Titlul de cavaler putea fi dăbândit ereditar sau ne-ereditar, prin fapte deosebite de arme.
Cavaler, membru al unui ordin cavaleresc. Titlul nobiliar de cavaler[8] l-au primit şi unii dintre luptătorii de elită, atunci când au fost primiţi ca membrii ai ordinelor cavalereşti medievale. Pentru că în aceste ordine erau primiţi atât descendenţii familiilor nobiliare, cât şi luptători valoroşi proveniţi din familii de ţărani liberi.
Înnobilarea luptătorilor şi ridicarea lor la rangul de cavaler se făcea printr-un ritual specific, spiritual, ulterior religios, cu un symbolism pronunţat şi, de multe ori, cu elemente ezoterice, ritual pe care l-am descries în câteva din romanele mele.[9] Înnobilarea consta într-o perioadă de purificare de una-două zile, desfăşurarea propruzisă a ritualului cu sfinţirea armelor, punerea pintenilor, confirmarea titlului de cavaler cu spade pusă pe umăr şi pe cap, lovitura cu palma peste ceafă şi înmânarea spadei sfinţite.
Însă, importantă pentru economia temei cavalerismului, sunt –descendenţa[10] dintr-o veche familie nobiliară a candidatului, -activitatea lui spirituală, cultura şi educaţia, bazate pe vechile valori şi virtuţi spirituale, -examinarea activităţii şi comportamentului acestuia. Toţi cercetătorii fenomenului cavaleresc sunt de acord că acestea reprezentau şi reprezintă esenţa spiritului cavaleresc, atât în trecut, cât şi în zilele noastre.
Cavalerist. De multe ori se face confuzia între nobilul cavaler şi cavalerist. Acesta, cavaleristul, este un militar, indiferent de grad, care face parte din arma cavaleriei. Cavaleristul nu are nimic în comun cu titlurile nobiliare, iar confuzia este întărită şi de folosirea improprie a cuvântului latin ecvestro-călăreţ, în loc de militem-cavaler, atunci când se face referire la nobilii cavaleri.
În Spania medievală, de exemplu, diferenţa dintre caballero hidalgo, nobilul cavaler şi cavalerist, militarul din arma cavaleriei, caballero villano, este mult mai evidentă, inclusiv prin denumirile pe care le purtau.
Cavaler onorific. Începând din perioada medievală târzie şi până în zilele noastre, regii, împăraţii, apoi autorităţile statale şi ordinele profesionale, au instituit diferite medalii şi ordine, atribuind prin acestea, în mod onorific, titlul de cavaler al acelui ordin, pentru merite deosebite în domeniul respectiv: ordine literare, în arhitectura, în arte, etc. Este un mod de a-i onora pe cei din elitele profesionale şi de a le confirma valoarea ca spirite creatoare.
Cavalerism[11] . Noţiunea de cavalerism are mai multe sensuri, toate semnificative pentru desemnarea valorilor umane, uneori sinonime cu noţiunea de nobleţe.
Astfel, un prim sens ar fi acela care desemnează o bună educaţie, atitudine individuală şi socială, comportament în spiritul unor valori morale tradiţionale: curaj şi loialitate, sinceritate, cinste, credinţă, compasiune, spiritul de dreptate, amabilitate faţă de toţi oamenii, etc. Aceste calităţi sunt sintetizate, în popor, prin expresii ca „atitudine cavalerească” sau „a fi cavaler” . Este o apreciere mai mult decât onorabilă la adresa unei persoane, la fel ca expresia de „nobleţe”.
Cavalerismul desemnează şi o adevărată instituţie, cu rădăcini feudale, provenită din asocierea, reunirea mai multor cavaleri într-un ordin, pe baza unei doctrine religioase, resprectiv creştine, în scopul de a apăra credinţa religioasă, populaţia, proprietăţi, domenii sau regate. Doctrina cavalerească feudală a avut două caracteristici definitorii: componenta religioasă, care stabilea întregul comportament al membrilor ordinului, începând cu atitudinea spirituală (credinţa creştină) şi până la îmbrăcăminte, hrană, cazare, activitatea zilnică, etc., pe baza principiilor obedienţei, sărăciei şi castităţii; a doua caracteristică era cea militară, făcând din ordinele cavalereşti adevărate trupe de elită. Cele două caracteristici ale unei asocieri cavalereşti feudale au fost reunite prin adevărate statute de organizare şi funcţionare, aprobate de instituţii religioase, Papalitaea, în speţă, sau de rege şi ridicau la rangul de valori supreme, virtuţi precum: credinţa creştină, onoarea, loialitatea, spiritul de sacrificiu, obedienţa totală, modestia, într-ajutorarea cavalerilor. Ulterior, au fost adoptate şi alte valori ca: apărarea familiei nobile ca esenţă a continuităţii dinastice locale, apărarea femeii iubite, curtoazia, patriotismul local, etc.
Spre exemplu, Ordinul cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim (Ospitalierii, sau Ioaniţii), numiţi mai târziu generic drept Cavalerii de Malta, are la bază primul statut[12] întocmit de Sf. Gerard,( în 1099) primul mare maestru. De asemenea, Ordinul cavalerilor templieri şi multe alte ordine cavalereşti succesoare acestuia în Peninsula Iberică, au avut la bază statutul întocmit de călugărul cistercian Bernard de Clairvaux, sanctificat de Vatican.[13]
De la sfârşitul feudalismului târziu, operele literare şi de artă, legendele şi folclorul popular au făcut din cavaleri adevăraţi eroi romantici, înlocuind în mentalul colectiv vechii eroi ai Greciei antice. Aşa cum a făcut şi Rchard Wagner în operele lui muzicale, prin cavaleri ca Parsifal , Lohengrin sau Sigfried.
Ca o categorie socială bogată şi privilegiată, nobilii aveau acces la artă, cultură şi ştiinţele vremii, încurajând şi subvenţionând aceste domenii, ceea ce a dus la dezvoltarea spirituală a lor şi a urmaşilor lor, concomitant cu dezvoltarea altei şi ştiinţei vremii. Arta, cultura, construcţia castelelor, a marilor fortificaţii, au generat o activitate spirituală deosebită (credinţa religioasă, ştiinţele liberale, medicina, ezoterismul, etc.) şi au determinat adoptarea unui mod de viaţă aparte, bazat pe reguli, obiceiuri, tradiţii nobiliare, iar educarea generaţiilor după aceste reguli nobiliare a fost transmisă de-a lungul timpului, peste veacuri.
Modul de viaţă nobiliar, aristocratic, a fost invidiat de celelalte categorii sociale de-a lungul secolelor, iar virtuţile promovate în educaţia nobililor, a aristocraţilor (credinţa, loialitatea, vitejia, compasiunea, amabilitatea, eleganţa, etc) au primit denumirea generică de nobleţe, ca ideal în educaţie, ca o componentă a spiritualităţii nobiliare. Spirit nobil, curaj, loialitate, aşa cum avea şi Parsifal.
În timp ce ascult aria tânărului Parsifal, care întâlneşte în pădure grupul de cavaleri, mă gândesc la faptul că nu numai bărbaţii au devenit cavaleri, nobili cavaleri sau membrii ai ordinelor cavalereşti, ci şi femeile.
În Peninsula Iberică[14], de exemplu, unde regatele creştine au luptat timp de şapte secole împotriva invaziei imperiului musulman, în lungul război denumit Reconquista[15], o mulţime de femei au primit titlul de caballero, ca membre ale unor ordine cavalereşti, alături de cavalerii bărbaţi[16], aşa cum au fost Ordinul cavalerilor templieri sau Orden de Santiago. Au fost constituite şi ordine cavalereşti formate numai din femei: Orden de las Nobles de María Luísa (Ordinul nobiliar Maria Luísa), înfiinţat în anul 1792, de regele Carlos IV al Spaniei, la cererea soției sale, Maria Luisa de Parma, Orden de las Damas de Tortosa, înfiinţat în 1149 de Ramón Berenguer IV, conte de Barcelona, în onoarea femeilor care au contribuit la apărarea cetăţii Tortosa. De asemenea, Orden de las Damas de la Banda, înfiinţat de regele Juan I de Castilia în 1387. Unele din aceste ordine cavalereşti permiteau transmiterea ereditară a titlului de cavaler, altele considerau că titlul era atribuit în mod personal.
Purtat de gânduri, abia am remarcat că lucrarea muzicală a marelui Richard Wagner s-a terminat cu scenele în care Parsifal îl vindecă pe Amfortas cu Sfânta lance şi-l absolvă de păcate, iar Sfântul Graal, dezvelit, străluceşte din nou. Scena victoriei cavalerilor Sfântului Graal asupra răului.
De fapt, scopul luptei spirituale a cavalerilor este acela de a învinge răul ce sălăşuieşte în om. Dar, în zilele noastre, mai sunt persoane care cred în scopul cavalerismului? Nu vorbim despre cavalerii onorifici, membrii ai multelor asociaţii şi ordine profesionale, artistice, muzicale, etc, cei care contribuie decisiv la dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii contemporane. Mă gândesc la asociaţile şi ordinele cavalereşti care au preluat titulatura vechilor ordine ca, de exemplu, ordinul templier, ordinul ospitalier, ordinul cavalerilor teutoni, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.
Cred că sunt mulţi oameni valoroşi, cu spirit „nobil”, „cavaleresc”, cu educaţie aleasă şi de bună credinţă, tradiţionalişti din familie, reuniţi în ordine cavalereşti. Mai ales membrii acelor ordine cavalereşti care au fiinţat neîntrerupt, de la constituirea lor în epoca medievală, până în zilele noastre. Ordine onorabile, valoroase, adevărate şcoli de gândire spirituală progresistă.
Desigur că şi urmaşii vechilor familii nobiliare, discreţi, continuă tradiţia cavalerească adevărată, dar preocupările lor sunt mai greu cunoscute. Şi pe bună dreptate. Îi poţi întâlni, însă, în locuri speciale, temple ale artei şi culturii, încercâd să ducă mai departe tradiţia nobleţei cavalereşti, a nobleţei spiritului uman.
Îmi îndepărtez gândurile despre cavaleri şi cavalerism, remarcând, cu surprindere, că soarele a apus şi noaptea punea stăpânire peste oraşul luminilor, oraşul tradiţiilor cavalereşti. Şi nu departe de mine, aici, în Île de la Cité, unul din marii cavaleri medievali, maestrul Jacques de Molay (1314), şi-a găsit sfârşitul în numele credinţei sale. Iar Wagner, prin cavalerul Parsifal, i-a adus cinstire şi eu am ascultat opera aproape de rugul marelui maestrului. Poate că spiritul lui a ascultat şi el, cu melancolie, frumoasele acorduri muzicale, primind omagiul. Omagiul în memoria maestrului, cavaler prin spirit şi atitudine, prin sacrificiu, aici, între Sena şi Notre Dame, remarcând cât de importantă este nobleţea sufletului omenesc.
Copyright©2016. Toate drepturile rezervate. Poate fi folosit liber în scopuri necomerciale, cu indicarea sursei.
[1] Beckett, Lucy (1981). Richard Wagner: Parsifal. Cambridge, UK: Cambridge University Press..
[2] Wikipedia, Enciclopedia liberă
[3] Gérard Fontaine: L’Opéra de Charles Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2000.
[4] U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.
[5] Barriobero, Juan, La nobleza española: su estado legal, Madrid, 1902
[6] https://es.wikipedia.org/wiki/Nobleza
[7] „Nobility”. 1911 Edition of the Encyclopædia Britannica.
[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cavaler
[9] Vezi Michael iche-Villmont, Misteriosul templier Hugues, ed. 2015
[10] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed 2014
[11] https://fr.wikipedia.org/wiki/Chevalerie
[12] Vezi Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed. 2015.
[13] Vezi Michael Riche Villmont, Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti, ed. 2015.
[14] http://www.heraldica.org/topics/orders/ordhist.htm
[15] Vezi Michael Riche-Villmont, Fantomele din Tarragona, ed.2016.
[16] José María de Montells y Galán // Alfredo Escudero y Díaz Madroñero, Repertorio de las Instituciones Caballerescas en el Reino de España. Madrid. Academia de Genealogía, Nobleza y Armas Alfonso XIII, 2008.
Lasă un răspuns