Copyright©2019 Toate drepturile apartin autorului Michael Riche-Villmont.
- Partea introductivă
Ordinul cavalerilor Templului din Ierusalim/ Pauperes commilitones Christi Templique Salomonici Hierosolymitanis a avut o istorie glorioasă în întreaga lui existență de două secole. Alături de celelalte ordine cavalerești medievale cu caracter militar și religios, înființate după anul 1100, ordinul Templului și-a îndeplinit în mare parte misiunea și scopurile pentru care a fost creat: lupta împotriva musulmanilor pentru apărarea credinței creștine, apărarea Țarii Sfinte și a pelerinilor creștini. Spunem că scopul în care ordinele cavalerești au fost înființate după constituirea Regatului Latin al Ierusalimului, în 1099, a fost realizat în parte, deoarece ele au apărut și au acționat din rațiuni politico religioase, poate mai mult politice și militare. Vaticanul și regatele creștine din Europa au fost întotdeauna interesate să controleze Marea Mediterană și ținuturile din jurul acesteia, pentru extindere economică și comercială, controlând totodată și drumurile spre orientul apropiat și Asia.
Existența Regatului Ierusalimului și a principatelor creștine din estul Mediteranei servea tocmai acestui scop, care se plia total pe activitatea Vaticanului de răspândire a creștinismului în orient și Asia. Ordinele cavlerești au fost înființate și au acționat sub protecția Vaticanului, ceea ce le-a creat o relativă independență față de regatele europene, le-a adus o serie de privilegii economice, militare, chiar sociale, ținându-le departe de interesele politice divergente ale regatelor. Acest lucru a fost necesar deoarece toate regatele europene, cu excepția regatelor iberice, erau în concurență economică în ceea ce privește Regatul Ierusalimului și întreg orientul, concurență susținută adesea prin mijloace militare.
Ordinele cavalerești militare religioase – ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, ordinul Sfântul Lazăr, ordinul cavalerilor teutoni (la începuturile sale)- își aveau cartierul general în Ierusalim, Vaticanul coordonându-le acțiunile miliare, considerându-le ca fiind adevărate armate creștine sflate sub autoritatea Papei.
În acest context, ordinele cavalerești medievale erau în relații de autonomie și colaborare cu Regatul Ierusalimului și cu regii creștini europeni, deși aveau sute de comanderii pe continent.
Cu toate acestea au existat numeroase tentative ale unora din regatele europene de a folosi sau de a-și subordona, mai mult sau mai puțin, ordinele cavalerești, prin cooptarea lor în diverse acțiuni militare locale sau regionale. Explicația constă în faptul că fiecare regat creștin, mare sau mic, avea interesa economico militare și politice proprii, iar ordinele cavalerești constituiau forțe militare de elită, ce puteau fi folosite fără cheltuieli de război.
În același timp, ordinele cavalerești, prin conducătorii lor, au încercat să determine adoptarea unor decizii politice sau doar să influențeze decizii ale regatelor creștine. Mai ales în ceea ce privește acțiuni politice, alianțe politico militare, sprijinirea principatelor creștine din orient, etc. Atitudine și acțiune firească din partea ordinelor cavalerești, care aveau o privire de ansamblu, neutră și calificată asupra situației complexe din Țara Sfântă în acea epocă.
Ordinul cavalerilor Templului nu a făcut exceptie de la cele expuse mai sus. Forță militară de excepție, cu răspândire teritorială mare, din orientul mijlociu până în regatele creștine din Europa centrală și Peninsula Iberică, având proprietăți și mijloace financiare proprii uriașe, era o puternică organizație multinațională, de temut, dar și de invidiat.
Pe lângă majoritatea decizilor militare, politice și economice pozitive, benefice pentru statele creștine din orient (Regatul Ierusalimului, Comitatul de Edessa, Principatul de Antiohia, Principatul de Galileea, comitatul de Tripoli), ordinul cavalerilor templieri a luat și unele decizii care s-au dovedit, în timp, eronate, cu consecințe grave.
Partea 2. Lumini și umbre. Greșeli grave inexplicabile în istoria templierilor
In istoria de două secole a existenței ordinului cavalerilor Templului, au fost momente, acțiuni ce constitue pagini luminoase, de glorie și virtute militară, de apărare și protecție a oamenilor aflați în nevoi. Dar au fost și greșeli cu impact și rezultate negative asupra ordinului și a unor evenimente importante din epocă. Chiar dacă au fost excepții în activitatea ordinului, greșelile unor conducători templieri au avut urmări grave. Greșeli care s-au datorat orgoliului personal al unor conducători, necunoașterea situației militare și politice concrete, încrederea nejustificată, naivă în atitudinea unor personalități ale vremii, etc.
Să nu uităm că tentația de a interfera în acțiuni politice s-a manifestat de-a lungul istoriei din partea tuturor celor aflați în afara sferei de decidenți politici.
Este dificil să analizăm, fără a judeca, acțiunile, mentalitatea conducătorilor templieri, împrejurările concrete istorice prin prisma mentalităților de astăzi, la secole distanță de epoca întâmplărilor. Epoca medievală și epoca din zilele noastre sunt două lumi diferite, cu oameni, valori, cultură diferite, grad de civilizație necomparabil, care determină și atitudini diferite.
Nici ordinul cavalerilor Templului nu a fost ferit de astfel de greșeli.
Spre exemplificare, prezentăm câteva evenimente din istoria templierilor, așa cum s-au desfășurat ele, aprecierea noastră fiind, desigur, subiectivă.
* Asediul cetății Ascalon[1]/Așkelon, august 1153
Luna august 1153, în Țara Sfântă. Orașul cetate Ascalon/Așkelon, situat la cca 43 mile (cca. 70km) sud vest de Ierusalim, pe malul Mării Mediterane, era asediat de armata regelui Ierusalimului, Baldouin al III-lea[2]. La asediu participau și ordinele cavalerești (ordinul Sfântului Mormânt, ordinul Sf.Lazăr, ordinul ospitalier și ordinul cavalerilor templieri). Templierii din comanderiile Ierusalim și Gaza, cca 300 luptători, (cetatea Gaza a fost donată cavalerilor templieri de către rege în 1150 pentru a fi reconstruită ca avanpost de apărare împotriva trupelor egiptene din Ascalon, care făceau dese incursiuni în regat), erau comandați de marele maestru Bernard de Tramelay.
Asaltul cetății începuse în luna iunie, dar puternica apărare egipteană a respins toate acțiunile de cucerire din partea armatei creștine, ceea ce a creat nemulțumire în rândul comandanțilorintenționând chiar să renunțe la asediu. La mijlocul lunii august[3], în ziua de 16, unul din turnurile de asalt ale templierilor a fost incendiat și a căzut peste zidul de apărare, distrugându-l pe o lungime de câțiva metri. Marele maestru Bernard de Tramelay, fără a cere sprijinul trupelor regale, în mod imprudent a pătruns în cetate prin porțiunea de zid distrusă, urmat de aproape patruzeci de cavaleri și sergenți templieri. Cu tot eroismul lor, au fost copleșiți de sutele de egipteni și uciși. Pierderea comandantului a făcut ca templierii să acționeze tot mai impulsiv, fără o bună coordonare, ceea ce a provocat mari pierderi în rândul lor. Ulterior, templierii au susținut că Bernard de Tramelay a cerut ajutor, dar ostașii armatei regale, demoralizați, au refuzat să-l urmeze în incinta cetății.
Întâmplarea de la Ascalon, din 1153, s-a repetat, aproape identic, mai târziu, peste 20 de ani, ceea ce denotă că templierii se bazau în luptă, adesea, mai mult pe forță, decât pe strategie. Să nu uităm ca marii maeștri ai ordinelor cavalerești erau comandanți de oști și făceau parte din elita nobiliară a lumii creștine.
Notă. Noul mare maestru al ordinului temlier a fost ales André de Montbard[4], unul din fondatorii ordinului, alături de Hugues de Payens. El era unchiul abatelui Bernard de Clairvaux[5], cel care a obținut recunoașterea papală a ordinului Templului (Troyes, 1129). Din nefericire pentru André de Montbard și pentru toți templierii, unul din marii lor susținători, patronul ordinului, abatele Bernard de Clairvaux s-a stins din viață a doua zi, în 20 august 1153, la mănăstirea cisterciană din Clairvaux, comitatul de Champagne.
* Conflictul politic din Regatul Ierusalimului[6], 1185-1187
La moartea regelui Ierusalimului Baldouin Leprosul, survenită în primăvara anului 1185, succesiunea la tron a generat o luptă dură între pretendenți, fiicele sale Sibylla și Isabella I, fiecare cu susținătorii ei. Datorită faptului că Baldouin Leprosul l-a numit succesor la tron pe fiul de cinci ani al surorii sale Sibylla, acesta a fost înscăunat sub numele de Baldouin V-lea și se afla sub regența contelui de Tripoli, Raymond al III-lea. La nici un an, în 1186, copilul rege a murit, iar contele de Tripoli a propus-o ca succesoare pe Isabella I de Ierusalim, sora Sibyllei. (Sikylla era căsătorită cu Guy de Lusignan, un om fără personalitate, influențabil, fără experiență militară).
Cele două posibile succesoare la tron aveau susținere, fiecare, nu numai din partea nobililor și marilor cavaleri locali, ci și din partea ordinelor cavalerești. Cunoscând intrigile Sibillei și mediocritatea soțului ei, Guy de Lusignan, pe care-i considera incapabili să conducă regatul în contextul ofensivei lui Saladin, marele maestrului ospitalier Roger de Moulins a susținut-o pe Isabella. In contradicție cu acesta, marele maestru templier Gérard de Ridefort[7] i-a susținut pe Sibylla și pe Guy de Lusignan, cerând încoronarea, pe tronul regatului. Unii cronicari au apreciat că susținerea lui Guy de Lusignan pentru încoronare se datora faptului că Sibyla și Guy puteau fi mult mai ușor de controlat de impulsivul Gérard de Ridefort. În privința succesiunii la tronul Ierusalimului, cei doi conducători ai ordinelor cavalerești au intrat în conflict personal deschis, ceea ce a afectat conlucrarea militară a membrilor celor două ordine.
Imediat după înmormântarea copilului rege, în absența regentului Raymond al III-lea, Sibylla i-a cerut patriarhului Ierusalimului să o încoroneze, fapt ce s-a întâmplat în 1186. Câteva zile mai târziu, era încoronat și soțul, Guy de Lusignan.
După încoronare, Guy de Lusignan l-a susținut deschis pe unul din nobilii locali, Renaud de Châtillon, care jefuia frecvent caravanele turcești și egiptene, provocându-l pe Saladin și determinându-l să grăbească pregătirile pentru cucerirea Ierusalimului.
Dezacordul dintre cele două ordine cavalerești au influențat negativ politica regatului, apărarea acestuia împotriva ofensivei turcești și desfășurarea evenimentelor catastrofale din anul următor, 1187.
* Bătălia de la Cresson[8] , 1 mai 1187
În luna martie 1187, Renaud de Châtillon, unul din puternicii nobili ai regatului Ierusalimului, care deținea feudă în estul regatului, la granița cu imperiul musulman, a atacat caravanele turcești, încălcând tratatul existent la acea dată. Ca represalii, Saladin a trimis o armată de cca 6000-7000 de ostași, spre Nazaret, în scop de jaf. La sfârșitul lunii aprilie, detașamentul turcesc a trecut prin Tiberias, oraș de pe teritoriul Comitatului de Tripoli, condus de contele Raymond al III-lea, cu acceptul acestuia. Contele Raymond a trimis imediat mesageri spre Ierusalim prin care înștiința garnizoanele din zonă și regența din Ierusalim despre prezența turcilor în zona.
Acolo, în zona Nazaret-Tiberias, singurii disponibili pentru intervenție imediată erau marele maetru al ordinului ospitalier, Roger de Moulins, cu un detașament de circa 60 de cavaleri și sergenți, marele maestru al cavalerilor templieri, Gérard de Ridefort, cu circa optzeci de cavaleri și sergenți din două mici garnizoane și câteva zeci de ostași regali de la Nazaret. Cei doi comandanți abia au reușit să adune 150-200 de luptători
Cu toată opoziția maestrului ospitalier Roger de Moulins, maestrul templier Gérard de Ridefort, descris în cronici ca fiind o personalitate colerică, impulsiv și egoist, nu a renunțat la decizia sa de a angaja lupta cu cei 6000 de turci. Roger de Moulins l-a urmat cu ospitalierii săi pentru a nu fi acuzați de lașitate.
În dimineața de 1 mai 1087, la doar câțiva kilometri de Nazaret spre Tiberias, la fântâna de la Cresson[9], detașamentul creștin a căzut în cursa întinsă de turci și au fost masacrați. Se spune că au supraviețuit doar câțiva cavaleri, grav răniți, printre care și maestrul templier Gérard de Ridefort. Templierii repetau greșeala gravă făcută la Ascalon, în anul 1153.
Dezastrul de la Cresson a influențat moralul trupelor creștine din Țara Sfântă, prevestind un alt dezastru politico-militar ce va avea loc două luni mai târziu: pierderea orașului Ierusalim, pentru o lungă perioadă de timp.
* Bătălia de la Hattin, 4 iulie 1187
Vizirul Egiptului, Alepului și Damascului, Saladin, a organizat, după anul 1185, cea mai puternică forță militară din orientul apropiat, realizând unificarea teritoriilor musulmane sub conducerea sa. În acest timp, regatul Ierusalimului era divizat în două tabere: regele Guy de Lusignan și Sibylla, susținuți de puternicul nobil Raynald de Châtillon și de Gerard de Ridefort, marele maestru templier; de cealaltă parte erau contele de Tripoli, Raymond al III-lea și Roger de Moulins, maestrul cavalerilor ospitalieri, mort la 1 mai 1187 în lupta de la Cresson, apoi Ermengard d’Aps, maestrul ad interim al cavalerilor ospitalieri. Conflictele dintre cele două tabere au diminuat substanțial puterea politică și militară a regatului creștin.
Profitând de această situație și de victoria de la Cresson, desfășurată cu două luni în urmă, Saladin a început el însuși asediul cetății Tiberias, la sfârșitul lunii mai 1187, având pregătită o armată de peste patruzeci de mii de ostași.
Regele Guy de Lusignan a hotărât să adune armatele regatului și cele ale comitatelor creștine din orientul apropiat (Tripoli, Antiohia, Edessa) pentru a-l înfrunta pe Saladin, contrar opoziției ridicate de Raymond al III-lea și maestrul ordinului ospitalier.
Astfel, a reușit să adune o armată de aproape douăzeci de mii de ostași, cu care a pornit spre Tiberias, cu scopul de a opri înaintarea armatei turco-egiptene.
Cele două armate au ajuns față în față, la vreo patru mile de Tiberias, pe valea largă de la Hattin și au ocupat poziții de așteptare. Era în 2 iulie 1187.
Seara, Consiliul regal a hotărât ca armata creștină să aștepte pe o poziție de apărare, în apropierea unor izvoare de apă, pentru odihna oamenilor și a cailor. La insistențele maestrului templier Gerard de Ridefort ( refăcut după rănile primite în lupta de la Cresson), susținut de nobilul Raynald de Châtillon, regele Guy de Lusignan a hotărât pe timpul nopții să atace armata turco-egipteană chiar a doua zi, dimineață.
Ziua de 3 iulie era, la fel ca zilele precedente, o zi toridă, cu peste 40 de grade, iar valea Hattinului dezolantă, cu iarba uscată, fără nici o sursă de apă pe mile întregi. Atacul declanțat în acea zi, cu o armată obosită, aflată în minoritate, fără rezerve de apă și hrană, era o gravă greșeală, inexplicabilă. Cu atât mai mult cu cât consecințele unei înfrângeri erau dezastroase, la nivel istoric.
În cursul zilei, pierderile armatei creștine au fost uriașe, iar noaptea, turcii au incendiat iarba uscată. În dimineața de 4 iulie, dezastrul suferit de armata creștină era vizibil: din douăzeci de mii de ostași, au spraviețuit un număr nesemnificativ de luptători, care au fost făcuți prizonieri, în frunte cu regele Guy, maeștrii ordinelor cavalerești și nobilii regatului.Au reușit să scape doar 200 cavaleri, care s-au refugiat spre Ierusalim.
Cavalerii din ordinele militare au fost uciși, ostașii creștini fiind luați în robie. Maestrul templier Gerard de Ridefort și-a negociat eliberarea predând unul din forturile templiere de graniță.
Armata regatului Ierusalimului a fost decimată, lăsând regatul și comitatele creștine fără apărare în fața ofensivei lui Saladin, care s-a îndreptat spre cetatea Ierusalimului. În data de 2 octombrie, cetatea Ierusalimului s-a predat, iar regatul a fost, practic, desființat.
Regatul Ierusalimului nu se putea opune, singur, expansiunii puternice a imperiului musulman, Papa și regatele europene având, alte preocupări politico-militare decât apărarea teritoriile creștine din orient. Însă dezastrul de la Cresson, urmat de cel de la Hattin, au grăbit evenimentele, cel mai important find pierderea Ierusalimului.
*
Desființarea ordinului Templului[10]
După pierderea cetății-port Acra, în 1291, ultimul bastion creștin din orientul apropiat, ordinele cavalerești, printre care și ordinul Templului, și-au mutat cartirele generale din peninsulă. Ordinul templier și-a stabilit cartierul general în Limasol, în Insula Cipru.
Situația ordinului templier devenise dificilă. Teritoriile creștine din orientul apropiat, care trebuiat apărate și de ordinele cavalerești, au fost pierdute, fiind ocupate de imperiul turco-egiptean. În acest context, ordinele cavalerești și-au pierdut scopul pentru care au fost create, chiar rațiunea de a mai exista. Singurul spațiu geografic în care ordinul templier putea acționa conform misiunilor sale, era Peninsul Iberică, unde luptau împotriva arabilor. Dacă ordinul ospitalier avea comanderii spitalicești și activități umanitare în toată Eropa, fiind în continuare sprijinit de papalitate, ordinul templier rămăsese cu comanderiile productive, singura lui activitate fiind cea financiar-economică, deci o instituție bogată. În plus, era o forță militară care speria regalitatea europeană.
Conștient de realitatea în care se găsea ordinul templier, Papa Clement V, aflat în palatul din Avignon, la discreția regelui Filip IV al Franței, a propus în anul 1305, ca acesta să fuzioneze cu ordinul ospitalier. Nici unul din marii maeștri, Jacques de Molay, maestrul templier și Fulk de Villaret, maestrul ospitalier, nu au fost de acord.
În 1306, Papa a chemat la o negociere cei doi maeștri, dar s-a prezentat doar Jacques de Molay, abia în 1307. Cu această ocazie au discutat despre acuzațiile de erezie și practici oculte pe care regele Franței le-a adus templierilor. Ele au fost respinse în totalitate de Jacques de Molay.
Nu se cunosc motivele pentru care Jacques de Molay a respins propunerea de fuziune cu ordinul ospitalier, acesta nejustificând niciodată poziția sa. Poate că fuziunea ar fi salvat ordinul de la dizolvare, în 1312 (după arestările masive din 1307).
Jacques de Molay era conștient că ordinul templier nu mai avea niciun viitor militar. În plus, cunoscându-l pe regele Filip IV, ca fire egoistă, răzbunătoare, aflat în criză financiară profundă, nu a luat măsuri pentru a-și salva ordinul. Cu atât mai mult, cu cât Jacques de Molay era rudă cu Filip IV, el botezându-i fiul, Charles, decedat la vârsta de doi ani. Iar cu o zi înainte de arestare, fusese împreună cu regele la înmormântarea cumnatei acestuia, iar din atitudinea distantă a regelui, putea înțelege intențiile acestuia.
Justificări se pot găsi, dar motivele reale nu au fost niciodată arătate de templieri. Majoritatea istoricilor sunt de acord că ordinul templier a fost acuzat de fapte false, inventate și desființat în condiții tragice din propria vină. În acele condiții dificile a dovedit lipsă de viziune, flexibilitate și diplomație, dar și de acțiune pentru a-și salva oamenii, adoptând o poziție rigidă. Se știe că templierii aveau informații clare despre planurile distructive al regelui Filip și ale Vaticanului.
*
Ordinul cavalerilor Templului din Ierusalim/Pauperes commilitones Christi Templique Salomonici Hierosolymitanis a fost și rămâne in istorie ca unul dintre cele mai importante ordine medievale cavalerești militare și religioase, un exemplu de organizare și acțiune, devenind o adevărată instituție social-militară a epocii. Valorile morale și spirituale ale membrilor ordinului (cavaleri, sergenți, capelani, frați laici), sintetizate în spiritualitatea templieră ( cunoscută ca templarism), sunt parte importantă a istoriei europene creștine, și temă permanentă de studiu istoric, cu multe enigme încă nedescifrate.
Faptele conducătorilor lor și evenimentele la care au participat și pe care, astăzi, le considerăm greșeli tactice, nu umbrește cu nimic meritele lor istorice.
Septembrie 2019
Autor Michael Riche-Villmont
Copyright©2019 Toate drepturile aparțin autorului Michael Riche-Villmont
[1] Vezi ”Medalionul ospitalier, ed.2016, pag 161, ș.u.,autor Michael Riche-Villmont, ISBN-10: 1985300990
[2]William de Tyre. A History of Deeds Done Beyond the Sea. Edited and translated by E. A. Babcock and A. C. Krey. Columbia University Press, 1943.
[3] Wikipedia, Enciclopedia Libre
[4][4] Vezi ”Chemarea templului secret”, autor Michael Riche-Villmont, ed.2015, ISBN 978-606-671-861-5
[5] Vezi lucrarea ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, autor Michael Riche-Villmont, ed.2015,
ISBN 978-606-671-769-4
[6] Wikipedia, Enciclopedia Libre
[7]Norman Housley, Contesting the Crusades, Blackwell, 2006.
[8] Wikipedia, Enciclopedia Libre
[9] Vezi ”Medalionul ospitalier”, pag 257 ș.u., autor Michael Riche-Villmont, ISBN-10: 1985300990
[10]Wikipedia, Enciclopedia Libre
Lasă un răspuns