Fragmente din romanul”Chemarea templului secret”

de Michaël Riche-Villmont

 

Autor Michaël Riche-Villmont Copyright© 2015 Toate drepturile aparţin autorului
www.michaelvillmont.eu
CUPRINS

Capitolul1. Granier de Gérvémond…………………………5

Capitolul 2. Ierusalim, a.d. 1114……………………….. …33

Capitolul 3. Furtul pumnalului ……………………………….93

Capitolul 4. Familia regală…………………………………….107

Capitolul 5. Marseille…………………………………………….175

Capitolul 6. Tainele Templului ……………………………….203.

Capitolul 7. Atentatul……………………………………………..253

Capitolul 8. Ordinul Cavalerilor Templieri…………………278

Epilog…………………………………………………………………324
Cuvânt înainte

Cartea de faţă este a doua din seria „Cavalerii Templieri” şi are ca subiect înfiinţarea „Ordinului ostaşilor săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon, din Ierusalim”, cunoscut ca Ordinul Cavalerilor Templieri. Scriind prima carte despre cavalerii templieri, „Cavalerul din Payns”, roman istoric de aventuri, nu m-am gândit că voi descoperi o lume atât de interesantă din istoria cavalerismului medieval. Puţinele date ce se cunosc despre viaţa şi acţiunile templierilor, în scurta lor existenţă de două sute de ani, lasă loc supoziţiilor, speculaţiilor, interpretărilor ezoterice, chiar magice, în descrierea înfiinţării ordinului, a acţiunilor militare, economice, chiar spirituale ale acestuia, dar şi a dispariţiei sale pline de enigme.
În acest roman istoric de ficţiune, am căutat răspunsuri la întrebările ce şi le pun pasionaţii de enigme ale perioadei feudale, ale cavalerismului cruciat, întrebări ce ni le-am pus şi noi. Nu am găsit prea multe răspunsuri concrete la întrebările despre viaţa cavalerilor cruciaţi, despre înfiinţarea şi primii ani de existenţă ai ordinului templier, de aceea am apelat, în descrierea evenimentelor şi a personajelor romanului, la ficţiune, la imaginaţie.
Cavaleri şi ostaşi medievali, din toate naţiile şi credinţele, au avut valori şi idealuri morale şi spirituale, au luptat cu mult curaj pentru apărarea lor, iar spiritul cavaleresc, onoarea s-au manifestat în toate taberele de luptători.
Cititorul va găsi, în carte, o nouă abordare despre înfiinţarea ordinului cavalerilor templieri, cu referire la momentul şi locul în care a fost consacrat ordinul, precum şi la probabilitatea confirmării lui prin edict regal. De asemenea, cititorul va găsi referiri la acelaşi edict prin care cavalerii au fost înnobilaţi cu titlul nobili cavaleri de Ierusalim. Desigur, opinia noastră este prezentată într-o formă literară, folosind şi ficţiunea dar, se pare că este pentru prima dată când apare o astfel de ipoteză.
În descrierea ordinului cavaleresc, folosind ficţiunea, am făcut trimitere la existenţa a două lumi în care cavalerii s-ar fi putut manifesta ca apărători ai templului.
Descrierea celor două planuri, a celor două lumi, cea fizică, materială şi cea magică, a spiritelor, lumi ce s-au interferat în existenţa apărătorilor templului, ne ajută imaginaţia să pătrundă şi să cunoască unele din enigmele şi secretele templierilor. Au fost templierii buni cunoscători ai lumii spiritelor? Au fost ei ajutaţi şi protejaţi de aceste spirite, de fantomele întâlnite des în vechile castele medievale? Au cunoscut modalităţi de contactare a entităţilor din alte lumi? Imaginaţia şi ficţiunea ne ajută să găsim posibile răspunsuri.

Autorul Nice, 2015
Michael Riche-Villmont a scris lucrări şi articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval francez şi iberic şi ordinele cavalereşti. El este şi autor de romane poliţiste, de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu şi urmările lor din zilele noastre. Descrie cu subtilitate întâmplări paranormale, efecte ale magiei orientale şi mistere pentru prezentarea cavalerismului medieval şi a acţiunilor cavalerilor moderni. În cărţile lui, personajele medievale interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori magice, cu eroi din zilele noastre, generând întâmplări deosebite, iar aventurile cavalereşti determină, peste timp, desfăşurarea unor acţiuni poliţiste. Folosind ficţiunea, el descrie evenimente şi personaje reale din perioada medievală, utilizează expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Totodată, cititorul cunoaşte şi o parte din viaţa de astăzi a urmaşilor vechilor cavaleri medievali.
Michael Riche-Villmont foloseşte simbolistica şi evenimente din viaţa reală, petrecute în evul mediu sau în zilele noastre, în cele două zone de care este îndrăgostit: Franţa şi Spania, pentru a transmite, cel puţin, un mesaj explicit: educaţia în spiritul valorilor şi tradiţiilor spirituale locale, specifice fiecărei comunităţi, al politeţii, modestiei, al curajului şi persevenţei, poate oferi şanse mai mari de recunoaştere socială a persoanei. Educaţia în spiritul binelui şi frumosului duce la creşterea rolului social al fiecărui membru al comunităţii. Fiindcă incultura şi lipsa de educaţie au drept consecinţă discriminarea, autoexcluderea socială, şi asta deoarece fiecare dintre noi avem propria responsabilitate faţă de noi înşine, faţă de familia noastră şi faţă de comunitatea în care trăim şi din care facem parte integrantă, tocmai prin prisma acestor valori tradiţionale locale.

Capit 1. Granier de Gérvémond

Postul local de radio, Radio Nice, a anunţat ultima melodie, înainte de ştirile de la ora opt diminaţa. Era melodia Mon amour, interpretată de tânăra cântăreaţă Denis, în mare vogă pe Rivieră în acel sezon. Ascultând melodia, Granier de Gérvémond privea cu plăcere, din maşină, drumul şi peisajul încântător ce i se desfăşura în faţa ochior. A circulat pe acel drum, ce lega Saint-Paul de Vence de Nice, de sute, poate chiar de mii de ori şi de fiecare dată îl bucurau acele peisaje de o frumuseţe aparte. Dar ritmul acelei melodii lente, de dragoste, îi amplifica buna dispoziţie. Granier nu ascuta, de regulă, ştirile locale, mai ales la acea oră matinală. Îşi începea programul de muncă mult mai deveme, iar atunci când lucra, asculta, în surdină, muzică de operă, care-l ajuta să-şi găsească starea creativă. Îşi începea munca la ora şapte dimineaţa, punctual şi conştiincios aşa cum a fost întreaga lui viaţă. Granier avea cincizeci şi cinci de ani, dar nu-i arăta. De statură ceva mai înaltă decât medie, svelt, cu faţa prelungă, tenul închis şi ochii negrii, cu părul grizonat, avea o înfăţişare oarecum austeră şi o prestanţă înnăscută. Înfăţişarea austeră şi prestanţa nu erau doar de faţadă, ci veneau din fiinţa sa, din caracterul său integru şi tenace, format printr-o educaţie în spiritul valorilor tradiţionale, valori ale vechilor familii franceze.
Caracterul său l-a ajutat să reuşească în viaţă, să-şi împlinească visurile şi să exceleze în profesie. Avea un doctorat istoria artei, era recunoscut ca unul din experţii în artă comparată şi îndeplinea funcţia de preşedinte al Institutului de istorie a artei din Nice. Educaţia şi caracterul lui integru nu erau în contradicţie cu profesia sa, dimpotrivă, l-au ajutat să îmbine sensibilitatea sa sufletească, spiritualitatea înnăscută, cu structura logica şi modelul matematic al gândirii raţionale, în
cunoaşterea şi înţelegerea simbolismului şi frumosului din artă.
Trecând de anii copilăriei şi, apoi, de cei ai adolescenţei, sub îndrumarea discretă, dar permanentă a părinţilor săi, a găsit un sprijin nepreţuit, ca o completare benefică a personalităţii sale complexe, în tânăra Silvia Leroux, arhitect peisagist. Şi el, la rândul său, a sprijinit-o şi a influienţat-o pe tânăra arhitectă, care a excelat, la rândul ei, prin abordarea artei arhitectrale dintr-o perspectivă de austeritate a mediului natural, a naturii, în general.
Dr. Granier era descendentul unei foarte vechi familii, atestată documentar, după spusele acestuia, cu cel puţin şase sute de ani în urmă. Străbunii cavaleri de Gérvémond au fost vasalii seniorilor de Vence care, prin anii 1400, le-a donat micul castel de lângă Saint-Paul de Vence, aflat pe pantele muntelui, spre Vale de Var. Din acele vremuri şi până la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, familia de Gérvémond a locuit pe domeniul cu acelaşi nume, în castel. Imediat după anii 1900, datorită deteriorării castelului, urmaşii acestora au ridicat o casă. Casa era o copie, la scară redusă, a vechiului castel, confortabilă şi uşor de întreţinut.
Ştirile de la ora opt, transmise la postul de radio, au început şi Granier de Gérvémond şi-a îndepărtat gândurile, ascultând relaxat vocea crainicului. Acesta anunţa, pentru a treia zi consecutiv, desfăşurarea festivalului medieval de la Biot, eveniment cultural important, la care participau invitaţi nu numai de pe întreaga Rivieră, ci şi din ţară şi străinătate. Deşi nu i-a făcut plăcere, şi-a auzit, din nou numele, fiind prezentat ca organizatorul momentului teatral „Hugues de Payens”. Pentru prima dată, el, Granier, care interpreta rolul faimosului cavaler, va prezenta şi misteriosul pumnal oriental al cavalerului templier. Se împotrivise prezentării unei astfel de ştiri despre el, personal, dar redactorii nu au vrut să renunţe la ideea de a atrage cât mai mulţi vizitatori, făcând referire la numele lui.
Cu o vagă nemulţumire, sau poate nelinişte, a intrat în oraş şi, în zece minute, a oprit autoturismul în faţa Muzeului Provincial de Istorie medievală. Acolo era aşteptat de doi gardieni înarmaţi. Unul din gardieni ţinea în mână, legată cu un lanţ de antebraţ, geanta blindată în care era pumnalul. Privind prudenţi la şofer, apoi în jurul lor, gardienii au urcat în maşină, ambii pe bancheta din spate.
– Bună dimineaţa, domnule doctor, l-au salutat aceştia, bucuroşi că programul plecării spre Biot era respectat la secundă.
– Bună dimineaţa, domnilor şi mulţumesc pentru amabilitatea de a mă însoţi.
– Domnule doctor, este datoria nostră de a proteja astfel de obiecte preţioase, doar pentru asta suntem plătiţi.
– Să nu mai vorbim şi de plăcerea de a participa la festival, ca spectatori, domnule, a completat celălalt gardian.
– Este, într-adevăr, un spectacol frumos şi interesant, a confirmat Granier, plecând din parcarea muzeului. După zece minute a intrat pe Bd. Réne Cassin, a continuat pe Bd. Promot de la Plage şi, după un sfert de oră, a virat la dreapta, pe D 4, spre Biot.
– Nu am mai fost la festivalul de la Bior, a spus primul gardian. Ştiu, în schimb, că este foarte frumos şi vin sute de turişti să asiste la luptele cavalereşti.
– Nu sunt numai lupte cavalereşti, i-a răspuns Granier. În piaţa Fontanette, în locuri special destinate, au fost ridicate adevărate tabere, la fel ca în secolele doisprezece şi treisprezece. Poţi vedea ateliere medievale de fierărie şi forje, unde se fac săbii, apoi ateliere de ţesut şi confecţionat haine, de unde se pot cumpăra piese de îmbrăcăminte medievală. Peste tot sunt puncte de vânzare, frumos amenajate, cu produse alimentare, dar şi arme de epocă, inclusiv jucării pentru copii.
Festivalul începe şi se termină cu defilarea cavalerilor
templieri, ospitalieri, cavalerii Sfântului Mormânt şi ai altor ordine cavalereşi, veniţi din toată Europa.
– Am văzut la defilare nu numai cavaleri, ci şi doamne şi domniţe, cu mici copii, toţi îmbrăcaţi ca în evul mediu, a spus celălalt gardian.
– Aşa este, pot participa şi turiştii la defilare. Dar, pentru vizitatori, ca şi pentru participanţi, cele mai interesante momente sunt turnirurile şi luptele, reconstituite prin participarea cavalerilor îmbăcaţi cu armuri. Adversarii, au haine arabe, aşa cum erau ele în vremurile trecute.
– Înţeleg că întreg satul se transformă într-o aşezare medievală, domnule?
– Se prezintă totul într-o atmosferă veridică medievală, cu străduţele satului pline de cavaleri şi locuitori în haine de epocă.
– Dumneavoastră participaţi la festival, domnule doctor?
– Am organizat o prezentare teatrală, cu scene din viaţa fondatorului ordinului templier, Hugues de Payens, iar eu voi fi tocmai cavalerul Hugues. De aceea, pentru a fi cât mai interesante scenele, voi prezenta pumnalul misterios al cavalerului.
– Am înţes, domnule şi mă bucur…
Gardianul nu a mai apucat să termine fraza, incidentul petrecându-se pe neaşteptate. Circulau, cu viteză destul de redusă, pe Route de la Mer. Traficul era destul de aglomerat, mai ales pe direcţia spre cetate. La intrarea în Bion, în dreptul păduri Vallon des Horts, aflată în dreapta, a ieşit o maşina de pe drumul secundar şi i-a izbit cu putere. Granier a sesizat impactul iminent cu câteva fracţiuni de secunde înainte de a se produce şi a accelerat cât a putut, astfel că lovitura s-a produs în partea din spate a maşinii, nu pe laterală. A salvat, astfel, viaţa gardienilor, dar maşina a fost proiectată în afara drumului, răsturnându-se.
Toate maşinile din spatele şi din faţa lor au oprit, mulţi din şoferi sărind să le acorde primul ajutor. Unul din şoferii ajunşi la maşină, a pus mâna pe geanta blindată, încercând să o ia. Văzând că era legată de mâna gardianului, a scos un cleşte şi a tăiat lanţul de prindere. Cu geanta în mână, calm, a plecat spre maşina care-l aştepta şi, apoi, au intrat pe drumul din pădure. Nici unul din şoferii ce erau în jurul maşinii accidentate, nu a observat furtul genţii, şocul incidentului le-a distras tuturor atenţia. În câteva minute, o maşină a salvării, apoi una de poliţie, au ajuns la locul accidentului, preluând accidentaţii.
Din fericire, toţi erau în viaţă, dar inconştienţi şi au fost transportaţi la spitalul municipal din Nice.
Ştirea accidentului i-a şocat pe organizatorii festivalului,
dar au hotărât, gândindu-se că aşa ar vrea doctorul Granier de Gérvémond, să continue prezentarea scenelor teatrale. Doar actorul care prezenta personajul principal, a fost altul.
Dintre membrii de familie, primul care a auzit despre producerea accidentului, a fost Alain de Gérvémond, aflat în piaţa din Biot. Fără să piardă nici un minut, s-a urcat în maşină şi s-a îndreptat spre Nice, anunţându-i totodată pe mama, doamna Silvia şi bunicii lui, Albert de Gérvémont şi doamna Hellene.
Alain avea douăzeci şi opt de ani şi venise, de câteva luni din Ierusalim, unde lucrase aproape un an ca arhitect. De statură medie, suplu, cu faţa aproape ovală, ochii negri, părul blond, semăna cu Silvia, mama sa. De fapt, de la ea a preluat pasiunea pentru arhitectură, lucru pe care nu l-a regretat niciodată. În schimb, de la tatăl său a preluat plăcerea de a juca tenis şi golf, şi dragostea pentru artă. A fost avantajat de înclinaţia sa faţă de frumos, ce se manifesta inclusiv în profesie. Tot de la Granier a preluat pasiunea pentru scrimă, sport ce-l practica cu regularitate la clubul din Nice, fiind şi membru al asociaţiei provinciale.
Ajuns la biroul de informaţii al spitalului, i s-a spus că domnul de Gérvémont a fost internat la secţia de neurologie, aflată la etajul şapte, iar el ar putea să meargă în sala de aşteptare a secţiei. Acolo putea să obţină informaţii de la unul din doctorii secţiei.
Mulţumind funcţionarei, Alain a plecat spre secţia de neurologie, nerăbdător să afle în ce stare era tatăl său. Sala de aşteptare, nu prea mare, era zugrăvită într-o culoare galben deschis şi avea, ca mobilier, o canapea şi patru fotolii de culoare crem, ceea ce crea o atmosferă odihnitoare. Abia ajuns în sală,când o dctoriţă a şi venit cu primele informaţii despre starea accidentatului.
– Bună ziua, doamnă, sunt fiul domnului de Gérvémond.
– Domnule de Gérvémond, tatăl dumneavoastră a suferit o comoţie cerebrală şi a fost adus în stare de inconştienţă. Suntem în curs de efectuare a analizelor şi de evaluare a gravităţii traumelor. Din fericire, nu are alte leziuni şi nici fracturi, ceea ce ne dă o stare de optimism.
– Mulţumesc, doamna doctor. Când pot primi mai multe informaţii despre starea lui?
– Probabil, după amiază. Dacă lăsaţi numărul de telefon la recepţia spitalului, vă vom informa noi imediat ce se va emite raportul medical. Dacă doriţi să ne contactaţi, lăsaţi mesaj la recepţia spitalului şi veţi fi sunat în cel mai scurt timp.
– Mulţumesc, doamnă.
Uşa salonului s-a deschis şi au intrat bunicii, domnul Albert şi doamna Hellene de Gérvémond, însoţiţi de mama, doamna Silvia.
– Cum se simte? În ce stare este fiul meu? Doamna de Gérvémond o privea pe doctoriţă cu ochii mari, întrebători, plini de speranţă.
Doctoriţa, cu un aer calm, liniştitor, i-a salutat înclinând capul.
– Tocmai i-am spus domnului de Gérvémond, a răspuns ea arătându-l pe Alain, că accidentatul are o comoţie şi este, încă, în stare de inconştienţă. Vom avea mai multe date către orele prânzului, poate după amiază. Dar suntem optimişti. Acum, vă rog să mă scuzaţi, le-a spus ea, ieşind pe uşa sălii de aşteptare.
– Alain, cum s-a întâmplat accidentul? Ce ştii? l-a întrebat domnul de Gérvemont.
– Nu ştiu decât ceea ce se vorbeşte în Biot, că ar fi fost un accident stupid. Voi contacta poliţia, să aflu amănunte, deşi nu cred că ne-ar folosi la ceva. Important este să se facă bine, nu?
– Ai dreptate. Noi plecăm la domeniu. Vii şi tu?
– Da, vin cu maşina mea.
Domeniul de Gérvemont se întindea pe mai bine de treizeci de hectare, pe panta vestică a muntelui, în apropiere de aşezarea St. Paul de Vence. Din această suprafaţă, aproape jumătate era cultivată cu viţă de vie, terasată, iar cealaltă jumătate, cu lămâi şi portocali.
Administrarea domeniului o făcea domnul Albert, care preluase afacerea de la părinţii lui, cu treizeci de ani în urmă. Înainte de a intra în St Paul de Vence, din D2, spre dreapta, începea un drum pietruit, bine întreţinut, de vreo doi kilometri, care ducea la domeniu. Pe o pantă lină, se ridicau o casă mare, din piatră, un castel în miniatură. A fost construit în urmă cu mai bine de o sută de ani, de strămoşii baronului, ulterior fiecare generaţie aducând construcţiei îmbunătăţiri şi modernizări. Dar forma de construcţie, veche, în stil medieval, a fost păstrată până în zilele noastre. Alte trei construcţii utilitare şi şoproane au fost ridicate pe parcursul timpului, la vreo trei sute de metri de casă, astfel încât apăreau ca o fermă, separată de casă. În dreapta casei se întindeau două terenuri de tenis de câmp, piscina şi terenul de golf, cu două piste şi optsprezece găuri fiecare. În stânga casei, era garajul, unde puteau fi parcate cinci, şase autoturisme.
Casa şi împrejurimile ei i-au plăcut ofiţerului de poliţie Claude Perelle, care le privea cu interes.
Inspectorul Claude Perelle, care a parcurs, cu maşina de serviciu, drumul privat, a oprit în parcarea din faţa casei. Uşa s-a deschis şi unul din angajaţi, un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, de înălţime medie, îmbrăcat cu sacou negru, cu o cravată asortată, s-a apropiat de maşina poliţistului.
– Bună ziua, domnule. Vă pot ajuta?
– Îl caut pe domnul de Gérvémond.
– Sânt acasă amândoi domnii de Gérvémond, vă rog să mă urmaţi.
La intrarea în casă era un hol de mărime potrivită, de formă pătrată, din care, pe sub o arcadă, se intra în holul mare, cât un salon. Inspectorul s-a oprit sub arcade, privind admirativ holul. Era un adevărat salon, unde se puteau organiza baluri, construit şi aranjat în stil neoclasic. Marmura pardoselei şi stocaturile aurite ale tavanului, bine lucrate, îţi furau privirea de cum intrai, deşi mobila, puţină, tablourile şi două statui, bine plasate, dădeau impresia unui tot unitar de un rafinament aparte. Din holul mare, spre dreapta, era un alt hol ce ducea spre încăperile de la parter, saloane de primiri, biblioteca şi birouri. Spre stânga, un hol mai mic, ducea spre sloanele de servit masa şi bucătărie. În partea din spate a holului mare, opusă intrării, o scară din lemn de mahon sculptat, monumentală, ducea spre etajul cu dormitoare, donjon şi două turnuri .
În timp ce inspectorul admira holul, s-a apropiat de el Albert de Gérvémont, îmbrăcat ca de oraş, cu pantalon de culoare deschisă şi sacou albastru închis. În loc de cravată, avea la gât o eşarfă elegantă. Se mişca vioi, în ciuda celor şaptezeci şi opt de ani ai săi.
– Bună ziua, domnule, doriţi să mă vedeţi? l-a întrebat el cu o voce profundă, de bariton, dar amabilă.
– Sunt inspectorul Claude Perelle, domnule de Gérvémond. Aş vrea să vă pun câteva întrebări despre fiul dumneavoastră şi accidentul petrecut astăzi.
– Poftim?! Accidentele de circulaţie se anchetează la domiciliu?
– Nu domnule, dar, după primele date de la locul acccidentului, se pare că a fost provocat cu intenţie. Şi nu numai atât.
Venerabilul domn de Gérvémont l-a privit cu ochii mari de uimire. „Fiul meu, membru al unei vechi familii, om cu educaţie aleasă, să fie suspectat că a provocat intenţionat un accident de circulaţie? Cu ce scop? Doar trebuia să meargă la festival. Nu este posibil, poliţia se înşeală!” Neâncrezător şi foarte curios, l-a invitat pe inspector să-l urmeze.
– Domnule, să mergem în birou de lucru, unde putem discuta în linişte şi cu răbdare.
– După dumneavoastră, vă rog, i-a răspuns inspectorul, pornind în urma gazdei.
Au intrat în biroul mare, luxos şi s-au aşezat pe câte un fotoliu, despărţiţi de măsuta sculptată, din lemn de măslin.
– Informaţiile dumneavoastră, domnule Perelle, trebuie revăzute. Este imposibil ca fiul meu, om cu reputaţie neştirbită, să provoace intenţionat acel accident.
A fost rândul inspectorului să-l privească pe venerabilul domn cu ochii mari de uimire. Afirmaţia gazdei l-a luat prin surprindere, în timp ce privea cu plăcere mobilierul biroului. Uşa s-a deschis înainte ca inspectorul să spună ceva şi majordomul, cel care-l primise la sosire, a intrat cu o tavă pe care erau două rânduri de ceşti, unele pentru ceai şi altele pentru cafea, precum şi două rânduri de pahare. În spatele lui a venit o angajată cu altă tavă, pe care erau cafetiera şi ceainicul.
– Domnule? l-a privit el întrebător pe domnul de Gérvémond.
– Ceai, te rog.
– Eu o cafea, vă rog, i-a spus inspectorul.
– Ce cognac preferaţi, domnule?
Majordomul i-a arătat barul unde, ceva mai în spate, erau câteva mărci, printre care Bisquit, Curvoisier şi Remy Martin.
– Un Remy Martin. Mulţumesc!
Inspectorul Perelle a sorbit din paharul cu delicata băutură. Din gesturile sale, gazda şi-a dat seama că inspectorul era un cunoscător, ceea ce i-a făcut plăcere. Acesta era un bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, nu prea înalt, slab, cu tenul închis, faţa pelungă, iar părul negru era tuns scurt, bine îngrijit. Costumul gri deschis, elegant, era purtat cu distincţie. „Un om de societate! Şi ochii inteligenţi, cu privirea deschisă, sinceră, îmi spun că poate înţelege uşor starea de fapt”.
Domnul Perelle a simţit privirea pătrunzătoare a gazdei şi şi-a dat seama că este analizat de un conoscător al firii omeneşti.
– O adevărată plăcere să bei aşa ceva, a remarcat inspectorul, privind paharul, pe care-l pusese pe măsuţă. Aşadar, domnule, primele informaţii şi indiciile găsite la locul accidentului, ne fac să credem că accidental a fost provocat de persoane necunoscute, iar fiul dumneavoastră a fost victima acestora.
Domnul de Gérvémont l-a privit pe inspector cu o nedumerire evidentă.
– Da, domnule, pot spune că fiul dumneavoastră a fost victima unei agresiuni. Aţi crezut altceva?
– Am înţeles, din cele spuse de dumneavoastră mai devreme, că fiul meu ar fi provocat accidentul.
– Cred că nu am fost eu sufiecient de explicit. Maşina fiului dumneavoastră a fost „atacată”, dacă pot spune aşa, de unul sau mai mulţi indivizi, pentru a sustrage ceva din maşină.
– Ce ar fi putut sustrage? Nu cred că avea ceva valoros asupra sa. Cel puţin, nu ştiu acest lucru. Poate doar pumnalul lui Hugues?
– Atunci, să vă spun eu ceea ce am stabilit până acum.
– Vă ascult cu atenţie, domnule Perelle.
– Domnul doctor de Gérvémond se deplasa, împreună cu doi gardieni de la muzeul de istorie, spre Biot. Gardienii aveau în păstrare pumnalul lui Hugues, cum i-aţi spus dumneavoastră. Pumnal care a dispărut. Cel puţin două persoane au cunoscut faptul că domnul doctor şi gardienii transportă pumnalul cu maşina, dar şi programul şi itinerariul de deplasare. Dacă aş şti cum au aflat aceste lucruri, aş ajunge la făptuitori. De ce este aşa valoros pumnalul, încât cineva să facă o crimă pentru el?
– Veniţi cu mine, i-a spus domnul de Gérvémond. Poate găsim un răspuns împreună.
S-a ridicat din fotoliu şi a pornit spre uşa încăperii, urmat de inspector. A ieşit pe hol şi s-a oprit în faţa altei uşii, cea a ultimei încăperi. A scos o cheie din buzunar şi a deschis uşa, invitându-l pe inspector să intre primul.
Acesta a făcut primul pas în încăpere şi s-a oprit, surprins de ceea ce a văzut. Era o sală a cavalerilor, exact ca în urmă cu şapte secole. La mijlocul sălii, era o masă mare, pentru vreo douăsprezece persoane, făcută din lemn de măslin. De o parte şi alta a mesei, două bănci din lemn masiv, de aceeaşi esenţă, aşteptau cavalerii să se aşeze la masă. Pereţii, din piatră aparentă, erau plini cu arme medievale, aranjate după zonele de provenienţă: Normandia, Provence, Vechiul regat al Franţei, Bizanţ, Regatul Ierusalimului, Peninsula Iberică, dar şi arme arabe şi turceşti din epocă. Podeaua era făcută din dale de piatră şlefuite, acoperită cu piei de animale sălbatice. Pe latura de est, un cuptor-şemineu, construit după modelul vremii, părea a fi funcţional, cu lemne pregătite pentru a fi aprinse. Pe unul din pereţii încăperii erau aranjate, într-o ordine anume, spade cavalereşti cu două tăişiri, fiecare cu teaca lângă ea.
Peste tot erau, deasupra armelor, însemne ale ordinului cavalerilor templieri, flamuri în culorile acestora, alb şi negru şi crucea roşie, scuturi şi vreo trei carpete cu aceeaşi cruce roşie. Vreo şaisprezece tablouri, ce înfăţişau cavaleri îmbrăcaţi cu armuri cu însemnul templier, atârnau pe unul din pereţi.
În fiecare colţ al sălii era câte o vitrină îngustă, făcută din lemn brut, fără geam, ce se încadrau perfect în atmosfera de epocă a sălii. Acolo erau expuse diverse obiecte cavalereşti. Într-una din vitrine, era expus un pumnal arab, cu lama înconvoiată, ce avea la mâner trei pietre preţioase.
– Domnule, admir această sală extraordinar de bine aranjată. M-ar fi surprins ca în această casă, ridicată după modelul unui adevărat castel, să nu fie o sală a armelor, dar nu mă aşteptam să fie recreată atât de bine atmosfera de epocă. Ştiu ce vorbesc, domnule, pentru că am un masterat în istoria medievală. Inspectorul îşi privea gazda admirativ, avea toate motivele să o facă.
– Vă mulţumesc pentru aprecierile dumneavoastră, dar nu este meritul nostru, ci al strămoşilor. Ei au amenajat această sală în spiritul tradiţiilor familiei noastre. Noi avem meritul, sau mai bine zis, respectul faţă de ei, de a apăstra ceea ce ei au realizat.
– Au fost cavaleri templieri, nu-i aşa? Se vede după obiectele din sală şi după picturi.
– Da, domnule, au avut onoarea de a face parte din ordinul templier, conform unor reprezentări şi documente. Deşi, acest lucru pare discutabil. Noi avem documente, manuscrise şi papirusuri de prin anii 1460, care atestă apartenenţa unor strămăşi ai noştri la acest ordin, cu toate că ordinul a fost desfinţat în 1312. Dar asta este altă discuţie, voiam să vă arăt o copie a pumnalului lui Hugues.
Gazda s-a apropiat de vitrină, a luat pumnalul arab în mână şi i l-a arătat inspectorului.
– Acesta este copia obiectului pe care fiul meu îl avea în maşină. Nu ştiam că urma să fie însoţit de gardieni, ci doar că trebuia să preia pumnalul original de la muzeu şi să-l prezinte la festivalul cavaleresc de la Biot.
– Permiteţi? a întrebat inspectorul întinzând mâna să ia pumnalul.
– Poftim. Este foarte valoros datorită legendelor care circulă despre puterile lui miraculoase, secrete. Unii îl consideră un talisman, alţii ca un însemn al rangului ce-l avea deţinătorul în organizaţia secretă a ismailiţilor din nordul orientului apropiat.
– Dumneavoastră ce credeţi?
– Cred că era un însemn al rangului secret în acea organizaţie misterioasă, numită salbahită, dacă-mi amintesc bine. Şi mai cred că pumnalul avea, cu adevărat, unele puteri misterioase, pe care deţinătorul lui le putea folosi în virtutea iniţierii sale şi a secretelor ce le cunoştea el însuşi.
– Deci, pumnalul ar putea avea puterile misterioase numai în prezenţa deţinătorului de drept. Pentru orice altă persoană, era o armă ca oricare alta?
– Da, acest lucru s-a demonstat prin nenumărate experimente făcute de-a lungul timpului. Dar încă nu s-a putut demonstra că ar avea puteri deosebite în mâna unui iniţiat al vechii organizaţii, de acelaşi rang cu deţinătorul lui legitim, cavalerul Hugues de Payens. Se crede că organizaţia a dispărut de multe veacuri, nemaifiind nici un adept în zilele noastre.
– Interesant. De ce nu a luat fiul dumneavoastră această copie, pe care să o prezinte la festival.
– Simplu. Pentru că originalul are un alt impact asupra participanţilor, mulţi cunoscători ai fenomenului templier.
– Şi totuşi, acea organizaţie secretă ar putea exista, clandestin, în zilele noastre?
– Ştiu la ce vă gândiţi, dar nu cred că mai există. S-ar fi auzit în cercurile ştiinţifice.
– Mulţumesc, domnule de Gérvémond. Sunt impresionat de ceea ce am văzut aici şi pentru informaţiile pe care mi le-aţi dat, adevărată lecţie de istorie. Pot să vă mai deranjez dacă va fi nevoie?
– Binenţeles. Vă stau la dispoziţie pentru a-i găsi pe vinovaţii de producerea accidentului şi a furtului pumnalului.

*
Prima zi a festivalului de la Biot a fost, cu adevărat, deosebită. Mii de vizitatori au privit, de pe marginea drumului, defilarea detaşamentelor de cavaleri, aparţinând diferitelor ordine cavalereşti, sosite din mai multe ţări. Şi nu erau numai cavaleri, ci şi doamne şi copii îmbrăcaţi cu haine medievale. Iar formaţii instrumentale şi menestrei acompaniau grupurile vesele care defilau pe stradă. Cetatea şi străduţele înguste erau pline de locuitori ce apaţineau perioadei medievale, satul întreg retrăind acele timpuri.
Satul Biot se află la ceva mai puţin de o leghe, la nord de litoralul Mării Mediterane, în zona muntoasă. Cam la mijlocul distanţei dintre Antibes şi Nice, din drumul naţional ce leagă cele două frumoase staţiuni, se desprinde drumul D4, spre nord, drum ce trece prin Biot, apoi merge spre Valbonne şi Grasse. Pe vârful dealului, cetatea Biot străjuieşte trecătoarea şi dealurile din prejur, ca un vechi gardian, pus acolo încă dinainte de vremea romanilor. Dealul este acoperit de străduţe înguste şi de casele ce au fost ridicate, pe parcursul timpului, în jurul cetăţii, dar şi de-a lungul drumului.
Cunoscut ca vechea aşezare Buzot, satul a aparţinut conţilor de Provence, cei din familia Berenguer de Barcelona şi era locuit de meseriaşi în arta ceramicii. După anul 1200, ca recompensă pentru ajutorul primit de la cavalerii templieri în luptele de Reconquista a ţinuturilor iberice, contele Berenguer l-a donat acestora. Din acel moment, satul a cunoscut o dezvoltare permanentă, devenind atât un fort militaro-religios, cât şi un centru manufacturier de ceramică. După desfiinţarea ordinului templier, în 1312, satul-cetate a fost preluat de cavalerii ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim, cu binecuvântarea episcopului de Grasse.
…………………

– Ce fantome a văzut Duquill? Sunt aceste subterane locuri bântuite, blestemate? Este posibil aşa ceva?
Godefroy a rostit aceste întrebări mai mult pentru el însuşi, total nedumerit de ceea ce a auzit de la Duquill. După cum a vorbit maestrul, nu avea mult până când să fie înfricoşat de-a binelea.
– Este un loc sfinţit, Godefroy, cum poate fi blestemat? Nu m-ar mira ca spiritele vechilor preoţi evrei sau, poate, cele ale preoţilor musulmani, care au slujit în moschee, să se fi trezit, deranjate de lucrările noastre.
– Vorbeşti serios, Hugues? Cum este posibil aşa ceva?
– Glumeam, fratele meu. Dar, multe lucruri pe care nu le vedem, nu le remarcăm sau nu le înţelegem, se întâmplă în preajma noastră. Mai toate castelele, forturile sau mănăstirile sunt bântuite de spirite ce nu-şi găsesc liniştea. Doar ai auzit de astfel de lucruri.
– Doamne, cum să nu fi auzit? Am şi văzut una, două umbre în castelul nostru, dar erau inofensive. Nu m-au speriat niciodată. Erau sufletele morţilor noştri, care ne ocroteau, după cum spunea preotul. Alteori, pot fi doar păreri, nu neaparat spirite.
– Vino cu mine şi ne vom convinge, i-a spus Hugues, pornind spre ultima încăpere a subsolului.
În penultima încăpere, destul de mare, vreo şase oameni lucrau la curăţarea pereţilor şi transportarea pământului ce acoperea podeaua. Se vedea destul de bine, patru făclii ardeau în cele patru colţuri, prinse pe pereţi. Lucrători vorbeau între ei, în dialectul bizantin, păreau că au prins curaj la vederea celor doi cavaleri. Au mai venit câţiva lucrători arabi, care duceau pământul în curte, folosind coşuri împletite din salcie. Era o zi obişnuită, liniştită de muncă, spre mulţumirea lui Hugues şi Godefroy.
După mai bine de jumătate de ceas, s-a auzit un strigăt, venit dinspre lucrători. O siluetă, difuză, ieşită din perete, a plutit prin încăpere şi s-a oprit în mijlocul acesteia, lipită de tavan. Era o mică siluetă alburie, formată parcă din ceaţă. Cei din încăpere au încremenit, speriaţi de ceea ce vedeau. Apoi, fără un cuvânt, ca la o comandă, toţi lucrătorii au ieşit în fugă din încăpere. Se putea percepe uşor senzaţia de pericol din sală, parcă aerul vibra neplăcut, pentru înfricoşarea cavalerilor. Un curent de aer a străbătut subsolul, iar lumina flăcărilor unduitoare dădea senzaţia că zeci de umbre plutesc în jurul celor doi.
Hugues şi Godefroy priveau uimiţi acea arătare ceţoasă, lipită de tavan. S-au privit unul pe celălat, apoi şi-au întors privirea din nou la acea ceaţă, apărută sub forma unei mici siluete umane. Din instinct, fiecare şi-a dus mâna la spadă, aşa cum face orice luptător care percepe un pericol. Silueta s-a desprins de tavan şi, fulgerător, s-a apropiat de Godefroy, pe care l-a aruncat într-unul din pereţi. Acesta a scos un strigăt, de frică sau de durere:”Hug…”şi a căzut la pământ. Cu aceeaşi viteză, fantoma s-a îndreptat spre Hugues, dar acesta a avut timp să-şi ridice spada şi să străpungă acea ceaţă. S-a auzit un geamăt, şi fantoma a dispărut subit. Cu spada în mână, Hugues s-a apropiat de Godefroy, căzut la pământ. L-a scuturat uşor de umăr, strigându-i:”Godefroy, Godefroy!” Apoi, l-a auzit, cu satisfacţie, gemând uşor.
– Eşti rănit, Godefroy?
Fără să mai aştepte vreun răspuns, l-a prins pe Godefroy de braţ şi l-a ajutat să se ridice în picioare. Faţa acestuia era galbenă, sau cel puţin aşa i se părea lui Hugues.
– Ce lovitură am primit! a exclamat Godefroy cu vocea înceată. M-a izbit în piept, parcă m-a lovit un cal, aşa dură a fost lovitura. Abia putea vorbi. Ce a fost asta? Îmi poţi explica? Dar ce faci cu spada?
– Am lovit fantoma cu spada şi a dispărut, rănită.
– Nu mai stau aici nici o secundă. Să plecăm! a strigat Godefroy.
Din nou, o siluetă ceţoasă a apărut dintr-unul din pereţi, apoi alte două. Cele trei fantome au apărut înainte ca cei doi cavaleri să facă vreun pas spre ieşire, lăsându-i fără grai. Au zburat în cerc deasupra cavalerilor, apoi s-au oprit pe tavan. Godefroy, nervos de data aceasta, şi-a luat spada în mână, pregătit şi el să se apere. Dintr-o dată, încăperea s-a luminat, iar cavalerii, cu şi mai mare uimire, au văzut într-un colţ al tavanului, trei globuri luminoase, nu mai mari de un cot în diametru. Fantomele aflate pe tavan, nemişcate până la apariţia globurilor de lumină, au făcut câteva unduiri, ca purtate de rafale de vânt, apoi au dispărut. Globurile au făcut câteva cercuri, zburând prin marea încăpere şi s-au oprit în faţa cavalerilor. Hugues, dintr-un impul inexplicabil, şi-a pus spada în teacă şi a înclinat capul, salutând acele globuri. Văzând gesturile făcute de Hugues, Godefroy i-a urmat exemplul, salutând şi el globurile luminoase. Atmosfera din încăpere devenise binevoitoare, rezonanţa benefică pe care o resimţeau cei doi era aproape fizică, palpabilă. Lumina răspândită de cele trei sfere era plăcută, calmantă.
– Parcă ne spun că pericolul a dispărut şi că suntem bineveniţi aici, a şoptit Hugues. Să le mulţumim pentru ajutor, i-a spus lui Godefroy, ţinând privirea asupra sferelor luminoase.
Ca şi cum acestea ar fi înţeles cuvintele cavalerului, s-au rotit de câteva ori în jurul lor şi au dispărut, intrând în perete.
– Hugues, eu plec, nu mai rezist, a spus Godefroy, cu un aer de oboseală. Şi-a aranjat spada şi s-a îndreptat către ieşirea din subsol. Mergea atent, cu mâna pe mânerul spadei, dar se vedea că nu mai avea vigoarea lui obişnuită. „Dacă nu ar fi această situaţie uimitoare şi tragică, aş râde de starea în care se află prietenul meu”, s-a gândit Hugues, mergând în spatele lui Godefroy.
Ajunşi în curtea palatului, cei doi s-au oprit câteva momente. Se simţeau ameţiţi şi nu ştiau dacă cea ce li s-a întâmplat a fost real sau imaginaţia le-a jucat feste. Au privit în jurul lor, încercând să reintre în realitatea înconjurătoare. Erau în lumea reală, concretă, materială, în curtea palatului regal, în jurul lor vedeau ostaşi şi servitori ce mergeau la traburile lor. „Oare a fost real ceea ce am păţit? Ceea ce am văzut? Este posibil să fi întâlnit fantome, spirite? Nu mi-am pierdut minţile?” Godefroy, cu aceste gânduri, l-a privit pe Hugues, care stătea cu faţa spre intrarea ce ducea la subsol. „Hugues la ce se gândeşte? Are vreo explicaţie la cele întâmplate?” Gândurile le-a rostit, apoi, cu voce tare.
– Nu, Godefroy, nu am nici o explicaţie acceptabilă, raţională. Dar pot încerca să-ţi dau o explicaţie spirituală, luată din lumea vechilor preoţi egipteni. Dar nici mie nu-mi este prea clar ceea ce s-a petrecut. Nu ar fi rău să-l întrebăm pe rabinul Samuel, oricum mergem mâine la sinagogă.
– Un om mai ştiutor decât el, nu găsim, a fost de acord Godefroy.
A doua zi, la primele ore ale dimineţii, cei trei cavaleri au intrat pe uşa sinagogii din Ierusalim şi au fost primiţi cu bunăvoinţă de rabinul Samuel. Ştiind din timp de venirea cavalerilor, Exceleţa Sa şi-a rezervat întreaga dimineaţă întâlnirii cu aceştia.
– Fiţi bineveniţi, domnilor. Mă bucur să văd că istoria templului vă interesează la fel de mult ca în prima zi. Se aşezaseră deja la masa din lemn, din aceaşi încăpere, ca şi la prima vizită.
– Chiar mai mult, Excelenţa Voastră, i-a răspuns André de Montbard. Vă mulţumim pentru bunăvoinţă.
– Excelenţa Voastră, a intervenit Godefroy de Saint-Omer, mai avem o rugăminte.
– Vă ascult, domnilor. Dacă pot, o îndeplnesc imediat. Rabinului i-a plăcut comportaea şi atitudinea cavalerlor încă de la prima întâlnre. Nu erau făţarnici, se manifestau direct, dar cu respect faţă de el, pentru moment învăţătorul lor.
– Ne-am gândit, să vă rugăm ca, în măsura posibilităţlor, atunci când vom avea nevoie de Excelenţa Voastră, să veniţi la noi, la palat, ca să ne îndrumaţi asupra lucrărilor de renovare. Sunteţi un adevărat maestru, cunoscător al istoriei vechii construcţii şi ne puteţi spune şi nouă lucruri ascunse despre arhitectura templului Ierusalimului. Nu vrem să distrugem nimic din ceea ce există, ci doar să le curăţăm şi să facem subsolul folositor. Noi respectăm opera şi înţelepciunea vechilor evrei, ca şi pe cei de astăzi.
– Ai grăit frumos, domnule şi vă mulţumesc la toţi pentru aceste cuvinte. Voi veni cu multă plăcere să revăd palatul regal. Acum, să vă povesc despre construcţia vechiului templu.
– Excelenţa Voastră, am înţeles că regele Solomon a fost ajutat de regele Tirului, Hiram, cu oameni, materiale şi cu cel mai bun arhitect al său, Hiram Abiff, a spus Hugues. Cam câţi oameni au lucrat la construcţia templului?
– În unele papirusuri scrie că au lucrat, în total peste două sute de mii de oameni, unele arată că ar fi fost chiar trei sute de mii. Mi se pare mult exagerat. Eu cred că pe dealul Moria, la ridicarea construcţiei, au lucrat câteva zeci de mii de meseriaşi, dar prin carierele de piatră, prin păduri, la tăiatul lemnului, ca şi cărăuşi, ar fi putut fii până la vreo sută de mii de lucrători.
Acum, să vedem cum a fost construit templul, a continuat rabinul. Deoarece vârful dealului avea o suprafaţă destul de mică, arhitectul Hiram a poruncit să fie ridicat un zid din piatră în jurul coamei dealului şi coama să fie nivelată, obţinând o suprafaţă dreaptă, orizontală. După aceea, au adus pământ şi piatră pentru mărirea platoului astfel făcut. Zidul care înconjura coama dealului a rămas ca împrejmuire exterioară a curţii templului. Hiram a împărţit în două platoul, a ridicat un alt zid, ocolind stânca, pe care a inclus-o în platoul mai mic. În jumătatea vestică a dealului, a adus din nou pământ şi piatră, ridicând acea porţiune de teren cu vreo trei picioare faţă de nivelul primei porţiuni de teren. A obţinut astfel, două platouri, două curţi de înălţimi diferite.
– Cred că a durat destul de mult timp pentru a face o astfel de lucrare, a spus Andre.
– Aşa este, se spune că lucrarea a durat mai mult de un an de zile, fiindcă piatra şi pământul au fost aduse în coşuri împletite, purtate cu spatele de către zecile de mii de lucrători. Pe acest al doilea platou, spre vest de stâncă, Hiram a ridicat, după planurile făcute de Solomon, marele templu, sub formă de dreptunghi. Construcţia propriu-zisă a fost împărţită în trei părţi principale, după voia Domnului, aflată de Solomon în viziunile sale. Spre est era holul de intrare, Ulam, cum îi spunem noi, evreii, apoi sala mare, Heical şi, în continuare, o altă sală mai mică, Debir, sau Sfânta Sfintelor, unde urmau să fie păstrate cele mai preţioase obiecte. Sala Debir era destinată păstrării Chivotului Legilor, toiagul lui Aavram şi table din piatră, cu scriere de început. În sala mare, Heical, preoţii aduceau laudă Domnului şi spuneau rugile ritualice. Rugile erau spuse în faţa Altarului tămâierii, făcut din lemn de cedru adus din Tir şi acoperit cu foiţe din aur. De fapt, totul era acoperit cu foiţe din aur, inclusiv pereţii. Acolo se mai aflau cele zece sfeşnice mari, din aur, precum şi masa punerii înainte, un sfeşnic mai mic şi o cupă din aur masiv.
– Curtea interioară, cea din jurul templului, a continuat rabinul, a fost folosită numai de preoţi şi avea câteva încăperi unde locuiau marii preoţi slujitori, iar în curtea exterioară veneau cedincioşii pentru a se ruga la Domnul.
– Cât timp a durat construirea acestui templu, o adevărată bijuterie, după câte am înţeles eu, a întrebat Godefroy.
– Se spune că ridicarea şi placarea cu foiţe din aur a pereţilor templului au durat şapte ani. Despre construrea templului din Ierusalim s-a auzit în ţinuturile cele mai îndepărtate ale orientului, iar la terminarea lui, când a fost adus Chivotul Legilor, făcut din lemn de accacia şi măslin, placat cu aur, gândurile tuturor oamenilor din aceste ţinuturi s-au îndreptat spre acest loc. A devenit, astfel, locul unde rugile au fost cel mai bine auzite şi primite de Domnul, locul plăcut şi ales de Dumnezeu, unde poporul lui Israel şi-a arătat credinţa.
– Templul avea şi un scop practic ? a întrebat Hugues.
– Desigur. Aşa cum v-am spus, trebuia să fie locul unde se păstra în siguranţă Chivotul Legilor, adus din cortul sacru, Tabernaclu. Dar era şi locul de rugăciune al credincioşilor, evrei şi de alte naţii. Devenise locul cel mai important de adunare pentru credincioşi, unde marii preoţi meditau, căutând să afle marile taine ale omului şi universului.
– Trebuie să ştiţi că această construcţie magnifică a devenit un model urmat de toţi marii arhitecţi, până în zilele noastre, le-a spus rabinul cu o mândrie vizibilă. Deşi a dovedit o modestie ieşită din comun până atunci, cavalerii au înţeles sentimentele lui, imaginându-şi măreţia acelei realizări a fiilor lui Israel. -Să mai ştiţi că toate lăcaşurile noastre, sinagogile, sunt construite după modelul templului lui Solomon. Inclusiv acest lăcaş, unde suntem acum.
– Excelenţa Voastră, Domnul ne aude rugăciunile oriunde am fi, El este pretutindeni, căci lumea este opera Lui.
– Aşa este, cavalere André, Domnul este pretutindeni. Chiar şi în noi, căci fiecare din noi suntem un templu al Domnului. Chiar lumea şi pământul, atât cât le ştim noi, sunt un mare templu. Cerul însuşi este templul unde stă Domnul. Iar templul ridicat de Solomon este o reprezentare materială a marelui templu Divin, cel din Cer.
– Nu m-aş fi gândit niciodată la acest lucru, a spus André cu voce şoptită.
– Ba nu, cu timpul te-ai fi gândit că Domnia Ta eşti un templu, fiindcă, după câte văd, te îngrijeşti de el, gândeşti şi faci fapte bune, iar asta înseamnă curăţenie sufletească şi trupească.
– Deci, Excelenţă, fiecare din noi suntem un mic templu, iar cerul este un Mare Templu.
– Eu nu aş fi putut spune mai bine, cavalere André, dar să spunem că Marele Templu este întreg universul, creaţie a Domnului, după cum ne învaţă cartea sfântă, în Geneza. Micul templu, prin fapte şi vorbe bune, prin credinţa sa, când vine vremea, merge la Marele Templu, a cărui piatră devine. Aşa cum a devenit piatra de temelie Sfântul Petru, recunoscut astfel de Iusus însuşi. Doar că el este acea piatră de temelie, iar noi, cei virtuoşi şi credincioşi, ar trebui să devenim piatră de zidărie.
În mica sală s-a lăsat liniştea, fiecare dintre cei prezenţi gândindu-se la vorbele rabinului, căutând să le înţeleagă bine sensul şi semnificaţia.Tot ceea ce le-a spus rabinul Samuel, cuprindea atâta înţelepciune, încât le trebuia timp ca să pătrundă, cu inima şi gândul, în profunzimea înţelesurilor celor spuse.
Într-un târziu, Hugues a rupt tăcerea, cu voce profundă.
– Tot ceea ce ne povesteşti, Excelenţă, este pentru minte, suflet şi spirit. Ne vom gândi cât mai profund la aceste vorbe, ca să le înţelegem. Ne poţi spune ceva şi despre pivniţele palatului, sau, poate chiar pivniţele templului?
– Ştiu puţine lucruri despre acele pivniţe. Unele scrieri, destul de vechi, spun că înainte de a nivela coama dealului şi a aduce pământul pentru curţi, regele Solomon ar fi poruncit să se sape adânc în inima dealului şi să fie zidit, din piatră, un mare tunel. Acest tunel traversa dealul de la est la vest. El a fost împărţit în încăperi, unele suprapuse, în adâncime, pe două sau trei nivele, după cum se spune. Pe lângă tunelul subteran, compus din încăperi, au pus conducte din pământ ars pentru a aduce apa în templu.
– Dar pentru ce au construit tunelul? Templul era destul de mare, având curţile întinse pe întreg dealul.
– Cred că s-au gândit, Solomon şi arhitectul Hiram, la vemurile grele ce vor veni după ei, la invazia altor neamuri asupra pământurilor lui Israel şi au săpat tunelul pentru a ascunde obiectele preţioase. Poate şi ca loc de refugiu pentru preoţi. Sau ca o cale de scăpare de atacatori, prin uşile deschise din tunel spre cele două văi ce mărginesc dealul.
– Deci, Excelenţă, pivniţa palatului ar putea fi o parte din acel tunel? Parte din subteranele templului ?
– Da, ar putea fi o parte din tunelul secret al templului, găsit de necredincioşi atunci când au ridicat moscheea.
S-a lăsat din nou liniştea în mica încăpere din sinagogă. Era un lucru de necrezut ca ei, cavalerii regali, să coboare în încăperile templului şi să le folosească după atâta vreme. Semnificaţia şi importanţa lucrurilor aflate de la binevoitorul rabin, i-a copleşit. Şi, poate, nu au aflat încă totul despre templul lui Solomon. «Poate ar fi momentul să-i povestim despre cele întâmplate în subterane? Să-l întrebăm care ar putea fi explicaţia acelor fapte?» Godefroy l-a privit întrebător pe Hugues, iar acesta a încuviinţat din cap, discret.
– Excelenţa Voastră, a prins curaj Godefroy, aş vrea să vă povestesc o întâmplare la care am paticipat eu şi cavalerul Hugues. Noi, Excelenţă, nu avem nici o explicaţie, poate ne ajutaţi să înţelegem.
– Vă ascult, domnilor. M-aţi făcut curios.
Godefroy a început să-i povestească rabinului ceea ce a văzut şi a simţit el pe timpul incidentului cu fantomele. André, care nu a fost de faţă la acea întâmplare, îl asculta uluit. Rabinul, la rândul său, îl privea foarte atent pe povestitor. Când acesta a terminat de povestit, s-a lăsat tăcerea, rabinul Samuel privind gânditor, peste capul cavalerilor. Gândurile lui erau plecate departe, în timp, poate chiar în vremea lui Solomon. Într-un târziu, părând că şi-a adunat gândurile, a început să vorbească.
– Domnilor, ceea ce am auzit acum, mă răvăşeşte, deşi nu ar trebui. Cu mulţi ani în urmă, am mai auzit o astfel de povestire, spusă de unul din preoţii musulmani ce slujea în moscheea Al Aqsa. Dacă-mi amintesc bine, era prin anul 1096, când şi preoţii musulmani au început să sape în subteranele moscheei. Ceea ce s-a întâmplat atunci, era puţin diferit de ceea ce s-a întâmplat acum, dar, evenimentele coincid.
– Ce s-a întâmplat atunci? a întrebat André de Montbard, care nu-şi revenise din starea de uluire.
– Din câte mi s-au povestit atunci, preoţii musulmani au căutat subteranele vechiului templu, săpând adânc sub moschee. Lucrările lor au fost întrerupte de spirite apărute în subterane, sub forma unor siluete luminoase, ce aveau, în loc de cap, globuri de lumină. Aceste fantome luminoase au atacat lucrătorii şi le-au provocat răni destul de grave. De atunci, nimeni nu a mai căutat subteranele templului. Cred că înaintea acestor întâmplări, de-a lungul sutelor de ani, de când a fost ridicată moscheea, s-au mai petrecut astfel de întâmplări. Auzisem de o legendă, despre blestemul comorilor de sub templu, blestem la fel de puternic ca cel de la piramidele egiptene.
– Dar noi, Excelenţă, nu căutăm comori, vrem doar să renovăm acele subterane, sau pivniţe, cum le-am numit noi, pentru a le folosi. Nimic altceva. Sfinţia Ta spui să oprim lucrările de renovare şi să renunţăm la acele încăperi? a întrebat Godefroy.
– Nu spun asta, domnule. Pentru a hotărî ce veţi face cu acele încăperi, ar trebui, mai întâi, să ştim care sunt cauzele acelor întâmplări. Ar putea fi, după cum gândesc eu, spiritele vechilor apărători ai templului. Căci trebuie să ştiţi, domnilor, că templul lui Solomon, ca şi al doilea templu, aveau proprii apărători, preoţi iscusiţi în mânuirea armelor şi folosirea tainelor minţii. Aceştia trebuiau să păzească podoabele şi celelalte obiecte sfinţite din templu : Chivotul Legilor, toiagul lui Aaron, sfeşnicele, altarul, dar şi tezaurul ce conţinea toate bogăţiile templului. Adevărate comori pe care nu ni le putem imagina. Aceste comori erau adevăratul motiv al atacului lui Nabucodonosor asupra Ierusalimului, dar şi jafurile ce au urmat în secolele următoare.
– Se ştie ceva despre acele obiecte atât de preţioase? Unde sunt acum? Cine le deţine? a întrebat André.
– Nu, cavalere, nu se ştie nimic despre acele sfinte obiecte. Fiecare din ele are câte o legendă, dar nimeni nu ştie precis unde sunt şi cine le păstrează. Nu se ştie pentru că doar apărătorii au ştiut unde le-au dus şi le-au ascuns. Ei nu au vorbit niciodată, luând aceste secrete cu ei, pe cealaltă lume. Se spune că apărătorii templului şi ai tezaurului erau un grup aparte de preoţi, care se căsătoreau şi-şi luau familiile în templu, unde trăiau în permanenţă, fără a avea legături apropiate cu locuitorii oraşului. Copiii lor primeau o educaţie aleasă şi o pregătire temeinică pentru a deveni buni apărători, căci aceasă sarcină se transmitea din tată la fiu.
– Erau o adevărată castă de preoţi luptători ? a întrebat Hugues.
– Ai înţeles bine, cavalere. Când plecau din templu, nimeni nu ştia cine sunt, căci numele şi ocupaţia lor erau cunoscute doar de şefii acestora şi de înaltul preot al templului. Ei locuiau în templu, aveau camerele lor, dar şi toate subteranele. Tot ei păzeau şi rezervele de alimente şi apă, ce asigurau traiul în templu timp de un an de zile, în caz de primejdie.
………………………..
Capitolul 8. Ordinul Cavalerilor Templului

Într-una din zilele de primăvară a anului 1118, seara, înainte de a se întuneca, pe poarta de sud a cetăţii Ierusalimului intrau cincizeci de ostaşi din armata regelui. Erau obosiţi şi cu hainele prăfuite de nisipul fin, spulberat de vântul de primăvară. După mers, se vedea că şi caii erau obosiţi de drumul lung, parcurs în acea zi. Veneau de dincolo de râul Iordan, de la graniţa de est a regatului, unde au stat câteva săptămâni, apărând caravanele de pelerini şi comercianţi. Căutaseră bandele de necredincioşi, ce făceau incursiuni pentru jafuri pe pământurile creştine.
Detaşamentul de ostaşi era comandat de cavalerul Hugues de Payens, aflat în slujba Regelui Ierusalimului.
Cavalerul Hugues, la acea vreme, avea până în patruzeci şapte, patruzeci şi opt de ani, era înalt, cu puţin peste medie, suplu, dar viguros. Părul negru, bogat,era tuns scurt, până spre ceafă şi-i punea în evidenţă faţa prelungă, luminoasă, cu tenul măsliniu. Nasul drept şi privirea pătrunzătoare arăta o vigoare ieşită din comun şi o personalitate puternică. Nu simţea niciodată oboseala, ştia cum să o alunge chiar şi în cele mai dificile situaţii. Era un adevărat luptător, cu un curaj împins dincolo de normal, dar aproape întotdeauna acţiona calculat. Participarea la multele lupte din perioada cruciadei, l-a învăţat să-şi formeze şi să folosească ceea ce se cheamă o gândire strategică, de comandant militar. Acest lucru i-a fost de mare folos şi în această expediţie, pe care a făcut-o la cererea Patriarhului Ierusalimului, regele fiind plecat într-o altă incursiune, spre râul Nil. Acum, cavalerul se întorcea, împreună cu ostaşii regelui, în cetatea Ierusalimului, mulţumit că a învins una din bandele de dezertori necredincioşi, care scăpase din mai multe încercuiri şi speriase caravanele cu violenţele lor.
– Cavalere, mergem direct la cazarma noastră? l-a întrebat unul din ofiţeri.
– Da, veţi merge la cazarmă, iar eu voi merge la palatul regal.
– Aşa vom face, Cavalere.
Au început să urce dealul Moria, pe uliţa destul de largă, dar cu multe ocolişuri, ce ducea spre palatal regal. De aici, ostaşii mergeau ceva mai departe, spre vest, la turnul lui David, unde se afla cazarma militară.
Cavalerul s-a oprit câteva moment în curtea palatului, gândindu-se că abia aştepta să ajungă în camera sa, să-şi spele praful ce-i pătrunsese pe sub haine.
Într-o latură a palatului, ce se ridica pe două nivele, aveau câte o încăpere, mai mare sau mai mică, unii din cavalerii aflaţi ca luptători cu soldă, în slujba regelui. Şi cavalerul Hugues de Payens avea o încăpere în acest corp de clădire, în care locuia atunci când nu era plecat în expediţii militare. Tot în aceeaşi clădire mai locuiau şi ceilalţi cavaleri, prietenii şi fraţii lui de arme.
“Unde o fi acum regele Baldouin? Pe malul Nilului, după cum am auzit?” s-a întrebat el. Hugues de Payens îl cunoştea bine pe regele Baudouin I, luptase alături de el şi fratele său, ducele Godefroy, în cruciada din 1096 -1099. La terminarea cruciadei, încheiată odată cu înfrângerea egiptenilor fatimzi şi cucerirea oraşului Ierusalim, drumurile lor s-au despărţit. Îi legau însă, pe cei doi cruciaţi, multe şi frumoase amintiri din luptele la care au participat, pe aproape întreaga perioada a cruciadei.
Cu gândul la cei doi fraţi, nobili cruciaţi, cavalerul Hugues a lăsat calul în grija unui grăjdar şi a intrat în clădire. Abia acum începea să simtă oboseala drumului. În timp ce urca, încet, scările spre etaj, unde-şi avea camera, s-au auzit voci şi râsete, semn de bună dispoziţie. Ajuns pe holul larg, luminat de două făclii, i-a văzut pe prietenii săi, cavalerii, printre care, destul de veseli, pe André, Godefroy şi Archambaud, îmbrăcaţi cu haine lejere. Săteau în faţa uşii de la încăperea lui Godefroy şi vorbeau despre lucruri amuzante, după câte se putea vedea. Cavalerii, văzându-l, s-au întors spre Hugues, aşteptînd să se apropie.
– Cavalere Hugues, prietene, i-a spus Godefroy, ne bucurăm văzându-te întors sănătos din expediţie. Ai ajuns cum nu se poate mai bine. Tocmai ne pregăteam să încheiem ziua de azi cu o cină, adusă de André şi un pahar de vin de Aschalon. Te alături nouă şi Domnia Ta? Ne faci această bucurie? Suntem toţi aici, ca de obicei.
– Vă propun să sărbătorim întoarcerea fratelui Hugues, a intervenit tânărul André de Montbard, înainte ca Hugues să poată spune ceva. Ştim că eşti obosit, dar îţi lăsăm timp doar pentru a te spăla de praful deşertului. Nu acceptăm nici un refuz, a continuat el pe un ton hotărât.
Ceilalţi cavaleri au încuviinţat din cap.
– Vă mulţumesc, prieteni, a răspuns Hugues, bucuros de întâlnirea cu pritenii şi camarazii săi de arme. În jumătate de oră sunt cu Domniile Voastre.
Într-adevăr, în mai puţin de o jumătate de oră, Hugues de Payens, zâmbitor, a intrat în camera lui Godefroy. Îmbrăcat şi el lejer, numai cu pantaloni şi cămaşă, părea că şi-a recăpătat vigoarea, uitând de oboseală.
– Mulţumesc prieteni, pentru această onoare. Aici, împreună, sunem acasă.
– Dar suntem acasă şi, cred eu, aici ne va fi viitorul, i-a răspuns Godefroy de Saint Omer. Doar suntem apărătorii templului.
– Adevărat ai spus, a completat şi André.
– Să închinăm, atunci, pentru această frăţie, familia noastră cavalerească, din care, iată, facem parte cei de faţă, a completat cavalerul Rossal de Villaret.
Au ridicat toţi cănile din lut, pline cu vin, bucuroşi că sunt împreună, prieteni şi camarazi de războaie, adevăraţi fraţi. Erau acei oameni care se pot baza unul pe celălalt în orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea.
După ce au băut din vin, s-a lăsat un moment de tăcere, fiecare având gândul lui.
– Ce veşti aveţi de la Rege, a întrerupt scurta tăcere Hugues. Cum merge campania din Egipt?
– Surprinzător de bine, i-a răspuns Godefroy. Iar Regele este foarte mulţumit. A venit un mesager, acum două săptămâni, care ne-a spus că ar fi o campanie uşoară. Cu cei două sute cincizeci de cavaleri şi şapte sute de soldaţi, a învins slabele detaşamente egiptene şi a pus tabără pe malul Nilului, cucerind toate ţinuturile de până la fluviu. Cam într-o lună ar trebui să se întoarcă la Ierusalim.
– Anul trecut a fost destul e bolnav. Aţi aflat cum se simte în expediţie? Este sănătos?
– Am înţeles că se simţea destul de bine. Dar expediţia Domniei tale cum a fost? Povesteşte-ne.
– Nu prea am ce să vă povestesc, a răspuns Hugues. S-a auzit de prezenţa noastră şi hoţii au ocolit drumurile de la graniţă.
– Ştiam că şi Cavalerii Ospitaleri erau plecaţi în expediţie.
– Da, Cavalerii Părintelui Gerard erau mai la sud, la Marea Moartă şi de aceea bandele de hoţi acţionau la nord. Ospitalierii sunt foarte buni luptători. Detaşamentele lor sunt de neînvins, a spus Hugues gânditor. Dar şi ei sunt puţini.
– Da, aşa este, a spus André. Am luptat şi eu împreună cu ei, la nord de Acra, acum doi ani. Îmi amintesc mereu de disciplina şi vitejia lor.
– Părintele lor fondator este Fratele Gerard, de la aşezământul Sfântul Ioan Botezătorul, iar instructorul militar a fost Cavalerul Simon de Chamont. Oameni deosebiţi, îi cunoaştem toţi destul de bine. Eu şi Godefroy îi cunoaştem chiar foarte bine, a spus Hugues.
– Îmi amintesc de anii când s-a înfiinţat Ordinul Cavalerilor Ospitalieri, a continuat Hugues. Era imediat după eliberarea Oraşului Sfânt, în 1099. Am fost de faţa la prima întâlnire dintre Părintele Gerard şi Cavalerul Simon. Părintele Gerard avea deja înfiinţate două aşezăminte călugăreşti ospitaliere, încă de prin 1048, cele de la Biserica Latină şi Sfântul Ioan Botezătorul, unde călugării îngrijeau pelerinii bolnavi. Voia să extindă aşezămintele şi să înfiinţeze un Ordin călugăresc ospitalier, care să aibă în compunere şi luptători, pentru a-i apăra pe pelerini şi locurile Sfinte. Domnul l-a ales pe Cavalerul Simon să-i fie de ajutor Părintelui Gerard şi să organizeze partea miliară a ordinului.
– Domnia Ta de ce nu ai intrat atunci în ordin, l-a întrebat Cavalerul Archambaud.
– Eram mai tânăr, nu aveam înclinaţie către viaţa monahală, am fost si sunt luptător, ostaş făcut pentru lupte şi războaie, liber ca vulturul pe cer. Sau, asta îmi este soarta, să ajung apărător, ca şi Domniile Voastre.
– Hugues, prietene şi noi, cei opt cavaleri, suntem o adevărată frăţie de nobili, ce luptăm pentru apărarea templului şi a ţinuturilor creştine, a spus Godefroy privindu-l pe cavaler în ochi. Este adevărat, nu suntem aşa mulţi şi aşa bine organizaţi, ca cei din ordinul ospitalier, dar ne putem organiza la fel de bine. De noi depinde. Expresia feţei, dar şi vocea, arătau o puternică voinţa, hotărâre, dar trădau şi o anume nemulţumire.
– Aşa este, i-a răspuns Hugues, la fel de hotărât. Ceilalţi cavaleri il priveau atenţi. Apoi, a continuat: – Acum, pe timpul expediţiei, mi-am limpezit gândurile. A venit timpul să transformăm frăţia noastră de apărători într-un corp de nobili cavaleri. Şi asta cât mai repede. Ce spuneţi? i-a întrebat el.
– Da, trebuie să vorbim despre cum să organizăm acest corp cavaleresc, mai bine zis Ordin cavalereasc şi paşii ce-i vom face pentru recunoaşterea lui. Astă seară suntem obosiţi, dar ne vom mai întâlni zilele următoare să vorbim despre acest lucru, a răspuns André. Deci, ne-am înţeles. Apoi, cu un aer nostalgic, a spus încet, ca pentru el.
– Să vă spun altceva. Mie, câteodată, îmi este dor de ţinutul meu din Franţa.
– La toţi ne este dor de ţinuturile noastre, a spus Hugues. Este firesc să fie aşa. Îmi amintesc de Troyes, de frumoasele ţinuturi deluroase, pline de viţă de vie, de sărbătorile atât de aşteptate de nobili şi de ţărani, sărbători ce aduceau pentru unii, turnirurile spectaculoase, iar pentru ceilalţi, circul şi saltimbacii.
Se simţea şi în vocea lui nostalgia după acele vremuri, după anii copilăriei şi adolescenţei .
– Povesteşti foarte frumos, Cavalere Hugues, i-a spus Geoffrey de Bisson. Trăiesc părinţii Domniei Tale, nu-i aşa?
– Desigur, Geoffrey, trăiesc la Payns şi administrează domeniul, deşi sunt în vârstă. Dar să vă mai povestesc despre mine. M-am născut la castelul părinţilor mei, Château Payens, aproape de Troyes. Bunicii mei, Seniori de Montigny, au fost foarte bogaţi, dar datorită unor alianţe politice nefericite, au pierdut aproape toate domeniile deţinute, rămânând tatălui meu, Senior de Montigny şi Payns, doar castelul Payns şi ceva pământ.
De mic mi-au plăcut armele, caii şi turnirurile. Nu exista turnir în Payns sau Troyes, la care să nu mergem eu, tatăl şi fratele meu mai mare, Acheus. Eram tot timpul printre cavalerii, pajii şi caii lor, visând ca, odată ce voi fi mare, să particip la toate turnirurile, împreună cu fratele meu.
Am învăţat meşteşugul armelor şi tot ce trebuie să ştie un tânăr de viţă nobilă. Ce pot să spun? Am muncit mult în slujba Seniorului meu, alături de ceilalţi tineri slujbaşi, iar joaca noastră era să ne organizăm mici întreceri cavalereşti, să ne luptăm între noi. De câte ori eram învins, o luam de la început şi am ajuns un concurent destul de bun . La paisprezece ani, Seniorul de Troyes m-a ridicat la rangul de Cavaler, alături de fratele meu şi de alţi câţiva tineri, ceea ce însemna că intram, ca luptători cu soldă întreagă, în slujba sa.
– Ai început de foarte tânăr viaţa de ostaş, un copil, nu s-a abţinut să spună Geoffrey Bison. Eu aveam peste optsprezece ani când am intrat în armata Seniorului meu şi pe la douăzeci de ani am fost ridicat la rangul de Cavaler.
– La noi, în Champagne, erau vremuri destul de tulburi. Seniorii participau la lupte pentru a-şi apăra câmpurile mănoase şi dealurile pline cu viţă de vie, dar, de multe ori, luptau şi din orgoliu. Aşa că eu am crescut în atmosfera ostăşească, într-o lume în care se vorbea numai despre lupte, fapte cavalereşti, eroi curajoşi. Ca şi Domniile Voastre, cred.
– Aşa este, a spus Cavalerul André de Montbard. Dar la unele palate, ale unor seniori franci, sunt chemaţi învăţaţi şi artişti, iar curtenii se preocupă de artele anticilor, de alchimie şi ascultă legendele vechilor eroi greci, puse pe muzică de menestrei.
– Şi la Curtea din Troyes sunt astfel de oameni învăţaţi şi artişti, dar pe noi, ostaşii, ne preocupau legile cavalereşti, mânuirea armelor şi tacticile de luptă. Am învăţat şi eu câte ceva din aceste arte, mi-au plăcut cele învăţate, nu pot să spun, dar parcă mai mult sunt atras de viaţa cavalerească. Ştiu că şi Domniile Voastre sunteţi atraşi de viaţa noastră cavalerească, altfel nu aţi fi aici. Seniorul meu, contele Hugue de Champagne este un adevărat cavaler, de la el am învăţat multe lucruri.
– Este un om înţelept, contele Hugue, a spus André de Montbard. L-am cunoscut când a fost aici, acum trei ani. Să vă povestesc ceea ce am aflat de la un nepot al meu, părintele Bernard de Fontaine, despre conte.
– Sunt curios să aflu, l-a îndemnat Hugues să povestească.
– Cu vreo patru, cinci ani în urmă, poate mai mult, Stareţul Ettiene de la mănăstirea Cîteaux, ce aparţine Ordinului cistercian, a primit de la contele Hugue o bucată de teren, lângă oraşul Troyes, numit Clairvaux.
– Asta o ştiam de la conte, ne-a spus când a fost aici.
– Bine. În vara anului 1115, Stareţul Ettiene l-a trimis pe nepotul meu, Bernard, împreună cu doisprezece călugări de la Citeaux, după numărul sfinţilor apostoli, să ridice o mănăstire cisterciană la Clairvaux. Au început construcţia lăcaşului, iar contele, după întoarcerea sa din Ierusalim, le-a dat bani şi lucrători, astfel că acum călugării din Clairvaux se roagă pentru sănătatea lui. Asta am vrut să vă spun, ca să vedeţi cât de bun şi credincios este contele Hugue.
– André, ai vorbit de Ordinul cistercian. Ce mai ştii despre acest ordin?
– Din cele spuse de nepotul meu, a făcut o adevărată reformă a religiei în ţinuturile france. Bernard a lucrat, împreună cu stareţul şi alţi călugări învăţaţi, la o carte cu reguli benedictine, Carta Caritatis, reguli pentru toate mănăstirile şi călugării cistercieni. A creat, astfel, o adevărată frăţie între ei, fără privilegii şi subordonare.
– Am auzit despre aceste reguli de la părintele Ermane, când am venit la Ierusalim. Mi se pare că aceşti călugări au o gândire nouă, practică, iar regulile lor sunt exact ceea ce ni s-ar potrivi.
– Îi voi scrie nepotului meu, Bernard de Clairvaux şi-l rog să-mi trimită un manuscris cu aceste reguli.
– Spuneai că se numeşte Bernard de Fontaine.
– Acum i se spune Bernard de Clairvaux, după numele mănăstirii pe care o păstoreşte.
– Înţeleg. Fraţi cavaleri, a spus Bison, când se înapoiază regele Baldouin din ţinuturile egiptene, vom merge să vorbim cu Majestatea Sa despre acest corp de cavaleri pe care-l înfiinţăm. Nu-i spunem nimic despre întâmplările petrecute până acum şi nici faptul că suntem apărători. Îi spunem doar despre ordinul cavaleresc şi-i cerem ajutorul. Ce spuneţi, sunteţi de acord?
– Te-ai gândit bine, i-a răspuns Godefroy de St. Omer. Are şi Majestatea Sa un cuvânt de spus despre corpul cavaleresc şi ne îndrumă pe calea înfiinţării lui. Să aşteptăm întoarcerea lui.
Hugues l-a privit trist, clătinând din cap. Nu a scos nici un cuvânt, simţea o durere difuză deasupra stomacului, sub piept.
– Ce s-a întâmplat, cavalere? Nu te simţi bine?
– Eu mă simt bine, frate Godefroy, dar parcă am pierdut ceva drag. Nu cred că-l mai vedem pe rege.
Starea lui Hugues li s-a transmis, involuntar, tuturor celorlalţi cavleri. Au mai vorbit puţin despre rege şi ce s-ar fi putut întâmpla dacă acesta şi-ar fi pierdut viaţa pe timpul acelei expediţii. O astfel de situaţie le-a cam stricat buna dispoziţie şi, pe rând, au plecat spre camerele lor. Avea Hugues o putere de a influienţa oamenii, încât de multe ori i-a speriat pe cavaleri. Iar influienţarea se făcea şi prin stările lui, prin sentimentele ce le afişa. Ca acum, de altfel. Deşi aveau şi ei suficiente puteri oculte, învăţăturile secrete pe care le stăpânea Hugues erau mult mai puternice. «Oare va avea dreptate Hugues? Chiar îl vor pierde pe rege?» Erau întrebările ce şi le punea fiecare din ei, mergând spre camerele lor.

Peste nici două săptămâni, vestea a venit pe neaşteptate la palatul regal : regele Baldouin I al Ierusalimului a murit pe timpul campaniei din ţinuturile Califtului fatimid al Egiptului. Dar nu a fost o surpriză pentru cei care-l cunoşteau bine pe rege, cum erau Hugues şi ceilalţi cavaleri din apropierea sa.
Hugues era chiar în palat, atunci când mesagerul a sosit cu trista veste, puţin înante de amiază. L-a cuprins aceeaşi durere difuză sub piept, pe care o resimţea în momentele de mare supărare şi regret. Cu cât s-a gândit mai mult la Baldouin, cu atât durerea a devenit mai puternică, răspândindu-se prin tot corpul. Era o durere pornită din suflet. Ştia că regele Baldouin I, prietenul, seniorul şi apoi, suveranul lui, a plecat la Domnul. « Prea devreme, Doamne, mai putea să trăiască, avea gânduri mari pentru regat. Nu-mi pare rău că a plecat la Tine, Doamne, ci pentru că nu o să-l mai văd în această lume. Cu el, pleacă şi o parte din mine, o parte din anii în care am trăit şi luptat alături de el, om bun şi înţelept. A greşit de multe ori, dar s-a străduit să-şi repare greşelile. Se întâlneşte cu fratele lui, ducele Godefroy, celălalt rege al Ierusalimului. În asemenea momente simt trecerea timpului şi a anilor, care nu se mai întorc. Acum, îmi amintesc faptul că trăim o singură dată, lucru pe care-l uit mai mereu. Unii oameni s-au născut ca să fie conducători. Şi el a fost un astfel de om. Odihnescă-se în pace.» Ochii i s-au umezit la aceste gânduri despre suveranul lui.
Ştiuse că Baldouin era bolnav şi a simţit, încă de la plecare acestuia în expediţia egipteană, că nu se va mai întoarce în viaţă. Avusese premoniţiile lui şi-i visase mormântul, dar nu a acceptat că se poate întâmpla aşa ceva. Dar bolile orientului nu l-au ocolit. Mesagerul i-a spus că a mâncat peşte prins din râul Nil şi probabil acesta era otrăvitor, dar Hugues ştia că boala ce o avea la plămâni i-a fost fatală.
«Cum a primit Doamna Arda vestea morţii regelui? Trebuie să o văd cât mai repede», s-a gândit Hugues. Fără să mai stea pe gânduri, a ieşit din încăpere, unde era împreună cu alţi vreo patru cavaleri şi s-a îndreptat spre apartamentele familiei regale. Acolo, antecamera Doamnei era plină de nobili, care voiau să-i transmită condolenţe şi să-i ofere sprijinul lor.
Cu faţa tristă, s-a lăsat condus de ofiţerul de gardă, şi a intrat în sala e primiri a Doamnei. Aceasta, cu frumosul ei chip trist şi ochii încercănaţi, aşezată pe scaunul din lemn de măslin, cel cu spătarul înalt, asculta cuvintele comandantului cetăţii Ierusalim. Asculta, dar părea că se gândea la cu totul altceva decât la ceea ce-i spunea interlocutorul.
– Cavalere Hugues, l-a trigat ea cu voce obosită, întrerupându-l pe comandant. Mulţumesc pentru că ai venit să mă vezi. Apoi, către comandant : -Scuză-mă, domnule, discutăm mai târziu. Acum vreau să vorbesc acestui cavaler. Treburi de familie.
Fără să scoată o vorbă, comandantul cetăţii a salutat şi s-a îndreptat spre ieşirea din salon.
……………………………………………

Epilog

Aeronava prindea viteză, din ce în ce mai mare, pe pista de decolare. Se simţeau trepidaţiile de la roţi şi, la un moment dat, partea din faţă a avionului s-a ridicat, iar trepidaţiile au încetat. Călătorii simţeau cu întreg corpul, presiunea generată de ridicarea aeronavei spre înălţimi. Cei curajoşi, priveau spectacolul decolării prin micile ferestre, iar cei mai puţin curajoşi, ţineau ochii închişi şi strângeau cu mâna scaunele, încercâd, prin acest gest, să se încurajeze singuri.
Ajungând la nivelul plafonului de zbor, comandantul aeronavei a permis desfacerea centurii de siguranţă şi însoţitoarele de bord au început să aducă cele comandate de călători: cafea, vin, gustări, ciocolată.
Cei trei bărbaţi din familia de Gérvémond, venerabilul Albert, Granier şi Alain ocupau locurile la clasa business, unul lângă altul. Şi-au comandat câte un pahar de şampanie, gândindu-se că până la aterizarea pe aeroportul din Tel Aviv, timpul va trece într-un mod plăcut. Nici nu se putea altfel, fiind toţi împreună.
Monseniorul i-a convocat la Ierusalim, pentru acea săptămână, urmând ca de la Tel Aviv la Ierusalim să meargă pe şosea, cu un autoturism trimis de Excelenţa sa.
Alain, care cunoştea destul de bine Oraşul Sfânt, abia aştepta să-şi revadă prietenii pe care şi i-a făcut în perioada cât a lucrat acolo. Şi totuşi, avea emoţii. Emoţii mari, gândindu-se la importantul eveniment la care urma să participe, ca actor principal. Iar însoţitorii săi pe timpul voiajului, erau tatăl şi bunicul său. Abia aştepta să ajungă la Ierusalim, era nerăbdător să treacă prin acea probă de maturitate şi recunoaştere a valorii sale de om, prin care doar câteva persoane trec. „Bunicul şi papá, ştiu oare de ce mergem la Ierusalim? Le-a spus Monseniorul ceva? Nu cred, aş fi simţit eu ceva. Mi-a cerut să păstrez totul în secret, inclusiv pregătirea mea spirituală, fizică şi ezoterică. De aceea mi-a găsit acea lucrare de proiectare în Ierusalim, ca să fiu prezent la pregătire”.
………………………