Spiritualitatea cavalerască a fost principalul mijloc de motivare a tânărului nobil de a deveni un bun luptător și lider militar, de determinare pentru a lupta în bătălii cu prețul vieții. Spiritualitatea cavalerească, extinsă asupra tuturor militarilor din ordin, a devenit esențială pentru menținearea unui moral ridicat permanent, având în vedere condițiile deosebit de grele de viață și luptă în zona orientului apropiat. Cu excepția turcopolilor, care luptau ca angajați cu soldă, (dar și ei aveau propria lor spiritualitate și morală, bazată pe propria credință religioasă și loialitate).
Spiritualitatea ordinelor cavalerești, ca un ansamblu de credințe religioase, de cultură specifică, de sentimente interumane, era bazată pe creștinismul catolic, religia membrilor acestor ordine. Cu atât mai mult cu cât membrii ordinelor cavalerești erau atât călugări, cât și luptători. În orientul apropiat a fost o tradiție, adusă din perioada primilor creștini, preluată de la credincioșii iudaici, de a apăra credința cu sabia în mână, atunci când era nevoie, având în vedere conflictele permanente cu agresori din imperiul selgiucid și, apoi, salazinii.
Așadar, principala componentă a spiritualității cavalerești era credința creștină, iar membrii ordinelor cavalerești, indiferent de categoria, rangul și demnitatea lor, cavaleri, segenți, capelani, aveau o bogată viață spirituală. Viața monahală a membrilor ordinelor cavalerești se desfășura permanent, indiferent de locul unde se aflau, în comanderii sau în campanii militare, după canoanele bisericești, slujbele religioase fiind conduse de capelani. Fiecare comanderie avea o biserică sau capelă și o sală capitulară pentru activități religioase, sărbători religioase și activități administrative.
Spiritualitatea în comanderii nu se limita doar la slujbele religioase, mai ales pentru cavaleri și sergenți. Ei erau adepții muzicii sacre corale, pe care o intonau în ritualuri, pe timpul slujbelor religioase sau în alte împrejurări, cum ar fi pe timpul campaniilor militare, înaintea luptelor. Muzica sacră consta în rugăciuni cantante precum „Non Nobis Domine…”, devenită deviza templieră.
Cavalerii ordinelor cavalerești nu erau izolați de situația religioasă, politică, geostrategică, științifică, artistică a timpului; majoritatea lor provenind din rândul nobilimii și aveau o bogată cultură generală, familiile lor partricipau efectiv la toate evenimentele politice ale timpului, în regatele în care trăiau. Ele încurajau și finanțau dezvoltarea științelor și artelor, fiind la curent cu toate noutățile în domeniu.
Spiritualitatea cavalerească specifică fiecărui ordin cavaleresc și fiecărei națiuni de proveniență a membrilor ordinelor, urmărea consolidarea virtuților creștine și a valorilor morale creștine promovate de clasa nobiliară. Dar și formarea unor corpuri militare creștine foarte puternice care să asigure apărarea teritoriile orientale ale creștinismului, de interpunere la pericolul expansiunii musulmane spre Europa prin asigurarea securității navigației pe mare, esențială pentru expansiunea comercială europeană.
Exemplificativ pentru formarea unei spiritualități cavalerești creștine este statutul/regulamentul Carta Latină, întocmit de abatele Bernard de Clairvaux, în anul 1128 și prezentat în 13 ianuarie 1129, la Troyes, unde a avut loc Conciliul ecumenic, în scopul recunoașterii ordinului Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici. Regulamentul a fost un adevărat manual al vieții cotidiene pentru membrii ordinului templier, cu accent pe spiritualitatea creștină și doctrina filosofică monahal-militară.
Mai multe precizări la Carta Latină în privința misiunilor și spiritualității cavalerilor templieri, același prelat Bernard, devenit ulterior patron al ordinului templier, le-a făcut într-o altă lucrare, publicată ca scrisoare deschisă adresată tuturor nobililor și prelaților. „…Scrisoarea este cunoscută sub denumirea de Liber ad milites Templi, de laude Novae militia. În comparaţia ce o făcea între cavalerii templieri şi cavalerii laici, descria modul de viaţă ascet, obedient, în profundă credinţă, al templierilor, considerându-i adevăraţii şi bunii cavaleri, în timp ce laicii erau cavalerii răi, supuşi păcatului. Prin aceste laude şi descrieri, Bernard aducea şi precizări în completarea Cartei latine, asupra modului de viaţă şi misiunile templierilor, cu accent pe locurile ce le aveau în apărare, în Ţara Sfântă[1]…”
La rândul său, Frère Gérard, întemeietorul ordinului ospitalier în 1099, format inițial (din anul 1047) din călugări doctori și sanitari, a descris în statutul ordinului (recunoscut de Papa Pascal al II-lea în anul 1113), viața spirituală monahală pe care membrii ordinului, călugări- cavaleri și sergenți se obligau să o adopte sub jurământ. Valorile spirituale și morale ale ordinului, descrise de Frère Gérard sunt respectate și astăzi de către membrii ordinului cavalerilor de Malta, ordin cu existență neîntreruptă de la înființare și până în prezent.
Copyright ©2019, autor Michael R.Villmont
[1] Michaël Riche-Villmont, „Saint Bernard de Clairvaux şi Ordinele Cavalereşti”, ed 2015, ISBN 978-606-671-769-4
Lasă un răspuns