Sonata Lunii (Sonata pentru pian nr. 14) „Sonata quasi una Fantasia” de Ludwig van Beethoven

Autori Eva Cornelia şi  Michael Riche-Villmont, mai 2024

https://www.youtube.com/watch?v=AzWDs26YL9Y Hauser , Sonata Lunii

Image Credit Pixabay

Complexitatea personalităţii lui Ludwid van Beethoven  (decembrie 1770 –  martie 1827) o regăsim în fiecare din magnificile sale compoziţii. În acelaşi timp, fiecare compoziţie are propria poveste privind modul  în care a fost  realizată: inspiraţia şi determinarea compozitorului, starea lui emoţională, dedicaţia, modul în care a fost primită compoziţia de public, etc.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre Sonata Lunii[1], care are o poveste impresionantă. Se ştie că  Beethoven a  a avut o viaţă grea, copleşitoare şi în ciuda bolii şi a greutăţilor, geniul lui şi-a arătat plenitudinea.

Cât timp a locuit la Bonn, greutăţile familiale, lipsa banilor, l-au adus într-o stare de tristeţe profundă, depresivă, mai ales după moarte, în 1784, a protectorului său, principele elector  Maximilian Friedrich von Königsegg-Rothenfels, căruia îi datora începuturile sale musicale şi cariera de compositor.

După anul 1792, la vârsta de 23 de ani, Beethoven s-a stabilit  în Viena unde, pe lângă preocuparea sa pentru compoziţie, a fost şi    profesor de pian. La Viena şi-a găsit protectori în rândul personalităţilor nobiliare din înalta societate: prinţul Franz Joseph Lobkowitz, prinţul Karl Lichnowsky şi baronul Gottfried van Swieten (membru de vază al Iluminatti şi francmason în loja lui Mozart)https://en.wikipedia.org/wiki/Gottfried_van_Swieten. Aceştia l-au susţinut moral şi material, fiindu-le dedicate de către tânărul Beethoven lucrări muzicale de mare success. Cel mai important protector al lui Beethoven a fost, însă,  arhiducele Rudolph, fiul împăratului Leopold al II-lea.

Printre elevii săi, la sfârşitul anului 1801 se număra şi tânăra contesă Julie (Giulietta) Guicciardi[2], fiica nobilului Franz Joseph Guicciardi, veniţi cu un an în urmă în Viena.

 

Miniatură care i-a aparţinut lui  Beethoven, posibil să fie  Julie Guicciardi. https://en.wikipedia.org/wiki/Julie_Guicciardi

            Tânăra Giulietta, blondă, frumoasă, de statură medie, cu înaltă educaţie , i-a atras atenţia , apoi simpatia şi iubirea tânărul de 31 de ani, un bărbat frumos, slab cu faţa prelungă, părul şaten, ochii trişti, visător incurabil. Deşi era conştient că diferenţele sociale dintre ei erau de netrecut, Beethoven, îndrăgostit, şi-a ţinut sentimentele de dragoste faţă de tânăra sa elevă, cu discreţie, dar şi cu bucurie.  În noiembrie 1801, spunea, într-o scrisoare către un prieten, că era  foarte îndrăgostit de tânără, o dragoste fără perspectivă, dar care îi aducea bucurie în viaţa sa tristă. Compusă din trei părţi, sonata dezvăluie sentimente ascunse, misterioase, de dragoste , exprimând stări de nelinişte, de bucurie şi, apoi, tristeţea unei iubiri ce se va pierde în tăcere, în lumina difuză a lunii, aşa cum a apărut. Singurul martor, tăcut şi misterios al iubirii lui Beethoven, este Luna, misterioasă ea însăşi, puternică şi trecătoare. O sonată magnifică, de o mare profunzime emoţională.

Wikipedia, Title page of the first edition of the score for the Piano Sonata No. 14, Op. 27 No. 2. Published 1802 in Vienna by Giovanni Cappi e Comp.

        

Publicată în 1802 în Viena, lucrarea  poartă denumirea de Piano Sonata nr.14, Op nr.2, cu numele dat de Beethoven „Sonata quasi una Fantasia” şi menţiunea  “compusă şi dedicată domnişoarei contese Giulietta Guicciardi de Ludwig van Beethoven”.

  Sonata a devenit cunoscută  şi apreciată în societatea muzicală europeană, ca o lucrare romantică, ce induce tonuri de la tristeţe, cu o speranţă ascunsă, personală, într-o lume pustie, întunecată, misterioasă, dar luminată de Lună, cu lumina ei rece, difuză.

Următoarea descriere a fost făcută de poetul german Heinrich Friedrich Ludwig Rellstab[3] în anul 1824: apele lacului înconjurat de munţi, strălucesc palid în lumina difuză a lunii, iar valurile mici se lovesc de maluri. Deasupra apei plutesc acordurile unei harpe, care se pierd deasupra lacului cu tonurile discrete, triste a unei iubiri tăcute, ca o sonată a lunii…

În anul 1825, poetul îl întâlneşte pe Beethoven, ceea ce ne induce faptul că Beethoven a cunoscut descrierea făcută de Ludwig Rellstab sonatei  sale, „Sonata quasi una Fantasia”.

Denumirea de Sonata Lunii este unanim acceptată de lumea muzicală după ce muzicologul Wilhelm von Lenz a făcut referire, în 1852, la splendida descriere făcută de Ludwig Rellstab anterior.

Ascultând magnifica piesă muzicală, realizezi faptul  că nici o altă denumire nu ar putea exprima sintetiza, esenţa lucrării, decât Sonata Lunii, mai valoroasă, mai actuală şi profundă,  acum, ca niciodată.

Despre modul în care Beethoven a scris Sonata Lunii, circulă o altă poveste foarte frumoasă, emoţionantă. În imobilul în care locuia Beethoven, în Viena, locuia o tânătă , cu defect de vedere.  Într-o seară frumoasă de vară, ajuns în faţa imobilului după o plimbare pe străzile din jurul locuinţei, tânărul Beethoven  s-a apropiat de fereastra la care tânăra se afla. Aceasta l-a întrebat dacă cerul este senin şi la răspunsul lui afirmativ,  l-a întrebat, din nou: “cum este luna, frumoasă? Ce n-aş das ă o pot vedea măcar odată”. Impresionat, Beethoven i-a răspuns: ”Dacă nu o poţi vedea, o vei auzi, este la fel de frumos, poate chiar mai frumos”.  “Cum pot face asta?”, l-a întrebat ea emoţionată.  “Îţi voi aduce eu sunetul  ei  minunat, sunet care-ţi va crea în minte imagina frumosei zeiţe Luna. Imaginea ei va fi de mii de ori mai frumoasă decât ai fi văzut-o cu ochii ei”. “O sonată a Lunii?” “Da”, i-a răspuns el, “o sonată  a Lunii!”

Este posibil ca povestea să să fie adevărată. Cu certitudine, însă, Ludwig van Beethoven, tânărul Beethoven , în acel an 1801, când a compus Sonata Lunii, şi-a găsit inspiraţia şi bucuria de a trăi în dragostea lui pentru contesa Julie (Giulietta) Guicciardi, ispiraţie care bucură, delectează, generaţii de iubitori ai muzicii.

Dincolo de tehnica muzicală şi stilul romantic de început în opera sa, în opinia noastră,  cele trei părţi/mişcări ale sonatei transpun emoţiile, simţămintele compozitorului faţă de tânăra sa elevă, în contextul  stării precare de sănătate şi a tristeţii sale cronice. Fiecare notă muzicală vibrează în inima şi, apoi, în mintea sa tristă, vibraţii pe care le transpune, îmreună cu sentimentele sale,  pe portativ.  În prima parte-adagio sostenuto, ne arată sentimentele de bucurie determinate de întâlnirea frumoasei tinere, simpatia şi, de ce nu, speranţa că a întâlnit iubirea. Timid, bucuria, speranţa,  îi copleşesc inima şi mintea, împletite într-un romantism pur, sugerat a fi  ca  seară frumoasă pe maul lacului liniştit. Este una din primele sale creatii muzicale compuse cu elemente ale curentului romantic.În partea a doua- allegreto,  descrie sentimentele de iubire care pun stăpânire pe el, ceea ce face ca inima să-i vibreze alert,  întâlnirea sa cu dragoste îi amplifică emoţiile. Iar ultima parte- presto agitato, regăsim neliniştile compozitorului, îndrăgostit fără speranţă, nelinişte generată de  diferenţa socială dintre ei. Nelinişte care nu înlătură bucuria dragostei, a iubirii care i-a luminat viaţa. Şi mai regăsim, bine reliefat în notele muzicale, un viitor optimist, prima lui dragoste fiind, totuşi, muzica. Optimist, gândindu-se că viaţa este complexă, cu bucurii şi tristeţi, cu dragoste care poate veni în orice moment al vieţii. Optimism confirmat, mai târziu, de Oda bucuriei.

Sonata lunii este şi o lecţie de viaţă, modul în care treci de la o etapă la alta a vieţii, tu, singur, învingător…

Autori Eva Cornelia şi  Michael Riche-Villmont, mai 2024

Bibliografie:

 

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Sonata_pentru_pian_nr._14_(Beethoven)

 

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Julie_Guicciardi

 

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Ludwig_Rellstab

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *