Copyright 2019, toate drepturile apartin autorului Michael Riche-Villmont
Eseul de față este un fragment din lucrarea ”Cavalerii de Malta, istorie și noblețe ospitalieră”, a aceluiași autor
Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim –Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, denumit mai târziu Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim, de Rhodos şi de Malta, este unul din cele mai cunoscute şi mai longevive ordine cavalereşti, înfiinţate în perioada medievală. Membrii ordinului, toţi descendenţi ai familiilor nobiliare, inclusiv în prezent, şi-au desfăşurat activitatea umanitară neîntrerupt, până în zilele noastre. Istoria ordinului este atât de complexă, cu o contribuţie remarcabilă la apărarea regatelor creştine medievale, încât face parte din însăşi istoria medievală a Europei şi Orientului Apropiat. Activitatea umanitară desfăşurată de membrii ordinului a fost recunoscută de toate organismele internaţionale, inclusiv de ONU, fiind apreciată ca una din cele mai utile asociaţii non profit cu structură mulţinaţională. Vorbim, evident, de ordinul original, cu sediul la Roma, recunoscut de Vatican, fiindcă există multe alte asociaţii care şi-au luat denumirea vechiului ordin cavaleresc.
Perioada anilor 600-1099 A.D.[1] (Înainte de prima cruciadă creştină)
Originile ordinului cavalerilor ospitalieri, sau cavalerii Ioaniţi, cum erau denumiţi, sunt consemnate cu mult înainte de recunoaşterea lui de către papalitate, în anul 1113, A.D.
Din mai multe documente istorice aflăm că prin anii 600 A.D., regatele şi principatele creştine europene, în special cele din Peninsula Latină, Provence şi estul Peninsulei Iberice, cu ieşire la mare, şi-au dezvoltat substanţial comerţul cu populaţia arabă din Orientul Apropiat. Acest lucru a făcut ca un număr tot mai mare de comercianţi şi pelerini creştini să meargă în Ţara Sfântă, un loc îndepărtat şi periculos în acele timpuri. Ca urmare, Papa Gregoriu[2] a trimis un călugăr la Ierusalim, cu misiunea de a construi un lăcaş creştin, care să aibă în compunere şi han pentru odihna pelerinilor şi tratarea călătorilor bolnavi.
Într-un timp destul de scurt (anii 605-610), a fost construită de către călugării benedictini, o mănăstire, în Ierusalim, aproape de Biserica Sfântului Mormânt. Biserica mănăstirii a primit hramul Sfintei Maria, fiind cunoscută ca biserica Sfânta Maria Latina. Aşezământul din jurul bisericii avea construite mai multe chilii pentru odihna pelerinilor şi tratarea celor care se îmbolnăveau pe timpul pelerinajului. Călugării care le îngrijeau sfletele şi trupurile pelerinilor au început să fie cunoscuţi sub denumirea de călugării ospitalieri.
În anul 637, Ierusalimul a fost cucerit de arabii califului egiptean Omar I, care a garantat libertatea de credinţă a tuturor locuitorilor, deci şi a creştinilor, ceea ce a permis dezvoltarea aşezământului prin construirea de noi săli de odihnă.
Prin anii 800 A.D., regele Carol cel Mare[3] al francilor a trimis bani şi oameni care au ridicat alte construcţii, în beneficiul miilor de pelerini. Interesul lui Carol cel Mare era acela de a-şi mări numărul comercianţilor franci, dar fiind că stăpânea o mare parte a Europei şi căuta să facă o alianţă cu egiptenii. Iar pentru asta, trebuia să-şi asigure în orient un cap de pod.
În anul 1023 A.D., califul Egiptului, Ali az- Zahir, care avea în stăpânire şi Oraşul Sfânt, a autorizat reconstruirea aşezământului creştin şi a hanului, care fuseseră distruse, la fel ca şi celelalte lăcaşe de cult din Ierusalim, de către califul Hakim, în 1006. Reconstrucţia a fost făcută de către comercianţii şi navigatorii din Amalfi, care aveau privilegii comerciale cu Egiptul şi, în acelaşi timp, transportau pelerini în Oraşul Sfânt. Aşezământul a fost reconstruit în apropierea fostei biserici Sfânta Maria Latina, pe locul unde înainte de distrugerea bisericilor, era o mică Biserică ce purta hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Noul aşezământ avea aceeaşi destinaţie: loc de reculegere, odihnă şi tratament a pelerinilor[4]. Câţiva ani mai târziu, Califul Zahir a autorizat reconstruirea tuturor celorlalte biserici şi mănăstiri în Ierusalim, inclusiv Biserica Sfântului Mormânt [5]şi a bisericii Sfânta Maria Latina (ridicată pe vechiul ei amplasament).
Reconstrucţia bisericilor a continuat mulţi ani, prin 1040-1050 lucrările fiind plătite de împăratul bizantin Constantin al IX, famille bogate din Amalfi şi comercianţii creştini din zona Orientului Apropiat. Cele două aşezăminte creştine, cu hanuri pentru pelerini, Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul, situate unul lângă celălalt, în vecinătatea Bisericii Sfântului Mormânt, au fost administrate, ca şi până atunci, de călugării ordinului Benedictin. Aşezământul Sfânta Maria Latina a devenit, cu timpul, han şi spital pentru femeile pelerine, iar aşezământul Sfântul Ioan Botezătorul, a fost destinat pelerinilor bărbaţi. Din lucrări care tratează perioada secolului X a Ierusalimului, aflăm că aşezământul destinat femeilor (Sf.Maria Latina) era condus, în anii 1098-1099, de sora Agnes, venită din Peninsula Latină, iar aşezământul pentru bărbaţi, Sfântul Ioan Botezătorul, era condus de călugărul Gérard (de Soussa), venit din Amalfi.[6] Călugării şi călugăriţele ambelor aşezământe erau cunoscuţi în rândul pelerinilor drept călugării ospitalieri, (cei care-i ospitau şi îi îngrijeau pe timpul pelerinajului în Oraşul Sfânt).
De remarcat faptul că încă din perioada anilor 1024-1037, în cadrul primului aşezământ ospitalier, Sf. Maria Latina, s-a realizat o specializare medicală a călugărilor şi a fraţilor laici stabiliţi în aşezământ, cele două categorii medicale, doctorii (empirici) şi sanitarii, învăţând de la doctorii arabi secretele medicinei orientale, mai avansată decât cea europeană.
După anul 1050, odată cu ridicarea noilor chilii cu banii trimişi de împăratul bizantin, au fost refăcute şi unele dintre cele vechi, mărindu-le suprafaţa şi realizând adevărate saloane pentru bolnavi. În acele chilii mari, au fost amenajate şi altare, unde călugării ţineau slujbe religioase, de patru ori pe zi, pentru bolnavii imobilizaţi. Tot atunci, călugării au început să folosească şi crucea bizantină, crucea cu braţele egale, adoptată mai târziu de ordinul ospitalier ca simbol distinctiv, iar îmbrăcămintea lor era cea tradiţională: sutană şi pelerină neagră. Călugării sanitari şi doctorii purtau haine de culoare albă, cu pelerină neagră.
Prin anul 1080, în aşezământul Sf. Ioan Botezătorul a fost construit un corp de clădire nou, cu destinaţie ca spital, modern pentru acele timpuri, ceea ce a constituit o premieră în gândirea medicală a vremii.
Până la prima cruciadă, 1096-1099, renumele călugărilor benedictini ospitalieri din Ierusalim s-a răspândit în lumea creştină prin pelerinii reveniţi în Europa, însuşi papa având cuvine de apreciere la adresa lor.
Călugării din Ordo Sancti Benedicti erau adepţii unei vieţi modeste, bazată pe muncă şi rugăciune, ora et labora, pe sărăcie şi obedienţă, viaţă pe care o puneau în slujba oamenilor. Purtau haine modeste, de culoare neagră şi mantale cu glugă. Membrii acestui ordin călugăresc trăiau în mai multe aşezăminte din Locurile Sfinte încă din anii 600-650 A.D., ( ordinula fost înfiinţat de către Benedict din Nursia, în anul 529, în Monte Cassino). Pentru a beneficia de aportul unor meşteşugari laici (tâmplari, zidari, agricultori, doctori, sanitari, etc.), ordinul benedictin a acceptat o nouă categorie de călugări, fraţii laici, care aveau mai puţine obligaţii călugăreşti.
Mulţi din călugării acestui ordin s-au preocupat de construirea lăcaşelor de cult cu destinaţie ospitalieră, atât în Europa, cât şi în orient.
Perioada de după anul 1099, (cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi şi
înfiinţarea Regatului Ierusalimului[7] )
Oraşul Ierusalim a fost cucerit de cruciaţii creştini în august 1099, după trei luni de asediu dificil şi lupte grele. Pe timpul asediului, cruciaţii ducelui Godefry de Bouillon, Raymond de Provence ş.a., au trecut prin momente dramatice, măcinaţi de boli, fără apă, alimente şi furaje pentru cai. Din dorinţa de a-i ajuta pe cruciaţi, călugărul Gérard şi câţiva din călugării lui ospitalieri, au aruncat cruciaţilor pâine de pe ziduri, faptă pentru care au fost reţinuţi de egipteni şi schingiuiţi.
Eliberaţi de cruciaţi, ospitalierii şi-au deschis porţilor aşezământului pentru tratarea militarilor răniţi, indiferent de armată şi credinţă şi a populaţiei locale.
În toamna anului 1099, odată cu înfiinţarea de către Godefroy de Bouillon şi cei doi fraţi ai săi, a Ordinului Sfântului Mormânt, ordin religios şi cavaleresc, călugărul Gérard a început organizarea călugărilor benedictini ospitalieri ai celor două aşezăminte, într-un ordin religios-cavaleresc[8], de sorginte benedictină, el însuşi devenind magister(Învăţător-conducător) al ordinului. Baza ordinului o constituiau cei aproape două sute de călugări şi activitatea lor ospitalieră. În ordin au fost primiţi câţiva din cavalerii cruciaţi, care doreau să rămână în Ierusalim, pentru a continua lupta de apărare a creştinilor şi a locurilor sfinte. Era nevoie şi de luptători în ordin, mai ales că regatul Ierusalimului abia îşi constituia mica armată şi era expus atacurilor armatei Califatului Egiptului.
În decursul a doi, trei ani, ordinul ospitalier avea deja un statut şi o mică trupă de cavaleri şi sergenţi bine instruită. Dar baza ordinului o constituiau cei câteva sute de călugări, care au început să ridice aşezăminte ospitaliere în principalele aşezări ale regatului.
Abia în anul 1113,[9] papa Pascal al II-lea a aprobat, prin bulă papală, înfiinţarea ordinului ospitalier, „Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani”, sub directa autoritate a papei, cu misiunea de a îngriji şi apăra pelerinii, locuitorii creştini şi Regatul Ierusalimului (inclusiv principatele creştine din orient). În acelaşi timp, le-a acordat membrilor ordinului mai multe privilegii materiale şi de circulaţie prin regatele creştine.
Acesta a fost momentul decisiv pentru dezvoltarea ordinului ospitalier, care şi-a organizat aşezăminte în toate regatele europene, în special în localităţi-porturi la Marea Mediterană.
Între-timp, armata regală a regelui Baldouin I a ajuns la vreo şase mii de oameni, chemaţi să lupte aproape permanent împotriva armatelor imperiului turcilor selgiucizi în est şi a califatului egiptului, în sud. Incursiunile dese ale inamicilor regatului au adus pagube importante şi pierderi de vieţi omeneşti, încetinind dezvoltarea economică a noului regat.
În anul 1120, magister Gérard a încetat din viaţă, în locul lui fiind ales, ca magister generalis, cavalerul Raymond de Puy, un nobil curajos şi foarte inteligent. El a înţeles situaţia militară dificilă a regatului şi a început transformarea ordinului din unul călugăresc, într-un ordin militar şi religios, punând accent pe dezvoltarea laturii militare. A completat statutul ordinului şi l-a supus aprobării papale, a organizat ordinul în cavaleri, sergenţi şi ostaşi luptători, menţinând în acelaşi timp activitatea ospitalieră. În acest scop, a primit în ordin câteva sute de cavaleri şi simplii ostaşi.
Magister Raymond de Puy a reuşit să îmbine educaţia benedictină a călugărilor, bazată pe sărăcie, caritate, modestie, obedienţă şi castitate, cu educaţia nobililor cavaleri, bazată pe curaj, vitejie, onoare, cunoscători ai artei militare şi ai ştiinţelor vremii. În acest fel, cavalerii ospitalieri au devenit un exemplu de conduită şi atitudine nobiliară, marile familii nobiliare din Europa au făcut donaţii substanţiale şi chiar şi-au încurajat fiii să intre în ordin. Prestigiul nobililor cavaleri ospitalieri de Malta este bine cunoscut şi în zilele noastre, membrii ordinului fiind apreciaţi în toate cercurile sociale.
În secolul al 12-lea, sub conducerea maestrului Raymond de Puy, membrii luptători ai ordinului ospitalier au participat la toate luptele de apărare a regatului, alături de cavalerii ordinului Sfântului Mormânt şi ai ordinului cavalerilor templieri, înfiinţat de Hugues de Payens şi alţi opt cavaleri, în 1118.
Procesul de transformare a ordinului ospitalier într-un ordin militar de elită a continuat[10] şi în anii şi secolele următoare, determinat de situaţia militară conflictuală din orient şi eşecul celor nouă cruciade creştine.
Astfel, cavalerii ospitalieri (Ioaniţi) au participat la luptele de la Ascalon- 1153, lupta de la Hattin-1187, luptele de apărare a Ierusalimului-1187, evenimente pe care le-am descries detaliat în romanul “Medalionul ospitalier”.
După căderea Ierusalimului, în anul 1187, membrii celor trei ordine cavalereşti luptătoare au părăsit Ţara Sfântă şi s-au retras în Acra, până în 1291, când s-au retras în Insula Cipru.
În anul 1310, ordinal ospitalier şi-a stabilit cartierul general în Insula Rhodos, preluând în totalitate insula şi devenind ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan de Ierusalim şi de Rhodos.
Cavalerii ospitalieri au rămas pe Insula Rhodos până la cucerirea insulei de către turci, în anul 1522. În anul 1530, s-a oficializat stabilirea lor în Insula Malta, locaţie oferită de regeleCharles Quint, unde rămân până în 1798, când insula a fost cucerită de Napoleon Bonaparte. Datorită faptului că membrii ordinului erau nobili cavaleri şi prin asta contaveneau principiilor revoluţiei franceze (egalitate, libertate, fraternitate), cavalerii de Malta au fost obligaţi să părăsească insula.
Insula Malta, ca sediu general al cavalerilor ospitalieri, a fost un bastion de apărare a Europei împotriva expansiunii maritime a imperiului otoman, ceea ce a făcut să predomine caracterul militar al ordinului. Odată cu părăsirea insulei, s-a pierdut şi caracterul practic militar al ordinului ospitalier, acesta revenind la prima lui misiune: caritate şi bineface. Dar şi-a păstrat caracteristica nobiliară a membrilor săi.
Din anul 1834, Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta are cartierul general la Roma, fiind sub autoritate papală.
Rolul cavalerilor de Malta în dezvoltarea asistenţei medicale în evul mediu şi ulterior, a fost enorm, contribuţia lor în acest domeniu fiind reliefată într-un alt articol.
Sub aspect cavaleresc însă, prin activitatea lor spirituală, prin credinţa, loialitatea, curajul, modestia şi nobleţea pe care o au dovedit-o şi o dovedesc şi în zilele noastre, sunt un exemplu pentru societate. Ne referim, desigur, la cavalerii de Malta autentici, membrii ai ordinului original, cu sediul în Roma şi cu reprezentanţe diplomatice în toată lumea. La cei care întreţin spiritul de nobleţe, caritate, binefacere, de ajutare a oamenilor aflaţi în suferinţă. Într-un cuvânt, este spiritual cavalerilor de Malta, a cărui nobleţe vine atât din originea nobilă a membrilor ordinului, cât şi din nobleţea misiunilor lor caritabile! Spirit preluat şi de alte asociaţii caritabile, de bună credinţă, care poartă acestă denumire.
Despre autor:
Michaël Riche-Villmont, un scriitor al misterelor şi, în acelaşi timp, un scriitor romantic al spiritului nobiliar şi cavaleresc!
Autor de literatură hispano-franceză, Michaël Riche-Villmont a scris şi publicat în limbile franceză, spaniolă şi română, lucrări, romane şi articole istorice, având ca subiect cavalerismul medieval francez şi iberic şi ordinele cavalereşti. El este şi autor de romane poliţiste, de dragoste şi acţiune, bine cunoscute datorită stilului inconfundabil de a crea o succesiune logică şi coerentă între evenimentele şi acţiunile petrecute în evul mediu şi urmările lor din zilele noastre. În cărţile lui, personajele medievale interacţionează, prin mijloace misterioase, uneori magice, cu eroi de astăzi, generând întâmplări deosebite, iar aventurile cavalereşti determină, peste timp, desfăşurarea unor acţiuni poliţiste, în zilele noastre. Recurgând la ficţiune, el descrie evenimente şi personaje reale din perioada medievală, utilizează expresii verbale adecvate epocii, ceea ce face ca cititorul să trăiască atmosfera vremurilor de mult apuse. Iar misterul şi neprevăzutul fac aproape normală călătoria imaginară din lumea secolelor trecute, în lumea noastră, cu bunele şi relele ei. Totodată, logica şi naturaleţea acţiunilor eroilor cărţilor sale îl fac pe cititor să pătrundă firesc în lumea spiritelor, să le înţeleagă prezenţa în lumea materială ca pe un fapt firesc. Deşi spiritele misterioase, fantomele care se materializează, induc teamă, în cărţile autorului spiritele sunt benefice, luptă cu răul pentru salvarea celor în primejdie.
Şi, folosind ca pretext prezentarea unor aspecte de viaţă din zilele noastre, ale urmaşilor vechilor cavaleri, autorul pune în oglindă valorile spirituale şi modul de viaţă tradiţionale, cu cele de astăzi, lăsând cititorul să le aprecieze, să le accepte sau să le respingă.
Păstrând caracterul de romane poliţiste şi cavalereşti, autorul descrie adevărate poveşti de dragoste, cu eroi cavaleri şi castelene, cu urmaşii lor, poveşti misterioase în care, din nou, apar magia şi paranormalul.
Multe din întâmplările descrise în cărţi, multe din personajele istorce, au o bază reală, ceea ce face romanele şi mai atractive. Astfel, autorul Michaël (Miguel) Riche-Villmont pune în evidenţă istoria bogată, eroică, a ţinuturi iberice şi france, a locuitorilor acestora, a familiilor nobiliare care au participat la făurirea istoriei europene.
Şi nu în ultimul rând, mulţi din eroii cărţilor lui Michaël Riche-Villmont sunt animăluţe, simpatice, iubitoare, care luminează şi însufleţesc atmosfera domestică a prietenilor lor, oamenii.
Interesante, atractive, chiar documentare, romanele autorului te cuceresc de la primele pagini, iar surprizele şi neprevăzutul te ţin în tensiune, purtându-te de la sentimente şi trăiri dramatice, la mari satisfacţii, alături de eroii principali. Eroi care devin parte din trăirile şi amintirile tale şi după ce ai terminat de citit, oricare din cărţile acestui autor.
Deşi romanele autorului sunt cărţi de ficţiune, prin elementele documentare, istoric atestate, ele se constituie o cronică a primei cruciade creştine, a înfiinţării ordinelor cavalereşti(Ordinul templier şi Ordinul cavalerilor de Malta), fiind cărţi de referinţă în acest domeniu.
Cărţi de viaţă, de dragoste şi acţiune, ce determină sentimente şi trăiri profunde, romanele autorului Michaël (Miguel) Riche-Villmont devin parte a vieţii sociale din locurile unde se desfăşoară acţiunea. „Fantomele din Tarragona”, de exemplu, a determinat organizarea unor trasee turistice în provincie, care se derulează pe urmele eroilor Melissa şi Lὀpez. De asemena, „Dragoste şi mister în Barcelona” se constitie ca un adevărat ghid la frumosului şi misteriosului oraş Barcelona, cu legendele lui urbane.
De aceea, cărţile lui Michaël (Miguel)Riche-Villmont nu trebuie să lipsească din biblioteca personală, ele devin, prin personajele lor, parte din trăirile cititorului oriunde s-ar afla el, frumoase, misterioase, pline de neprevăzut.
[1] Wikipedia, Enciclopedia liberă,www. History of Jerusalem during the Middle Ages
[2] Wikipedia, Enciclopedia liberă, https://en.wikipedia.org/wiki/Muristan
[3] (Adrian J. Boas, Jerusalem in the Time of the Crusades: Society, Landscape and Art in the Holy City under Frankish Rule, (Routledge, 2001)
[4] Slavik, Diane. 2001. Cities through Time: Daily Life in Ancient and Modern Jerusalem. Geneva, Illinois: Runestone Press.
[5] Singh, Nagendra. 2002. „International Encyclopedia of Islamic Dynasties”‘
[6] W. Caoursin: Stabilimenta Rhodiorum militum, Ulm, 1496. In: E.J. King: The Knights Hospitallers in the Holy Land. 1st ed. 1931, Methuen, London,
[7] Michael Riche-Villmont, Sceptrul cavalerilor ospitalieri, ed.2015
[8] Ibidem
[9] J. Delaville Le Roulx, Les Hospitaliers en Terre sainte et à Chypre, 1100-1310, Ernest Leroux éditeur, Paris, 1904
[10] Michael Riche-Villmont, Medalionul ospitalier, ed.2015
Lasă un răspuns