Ordinele cavaleresti medievale, canonice/militare- prezentare

Copyright 2023. Toate drepturile apartin autorului Michael Riche-Villmont

Ordinele cavalerești nobiliare, expresie a nobleței și cavalerismului, a curajului și loialității – virtuți seculare, au trezit interesul oamenilor din toate categoriile sociale, încă de la apariția ordinelor pe scena istorică medievală. Noţiune şi evoluţia istorică  a ordinelor cavalereşti nobiliare :https://www.michaelvillmont.eu/ro/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/

Noblete, cavaleri, cavalerism Eseu: https://www.michaelvillmont.eu/ro/ordine-cavaleresti-eseu-noblete-cavaleri-cavalerism-2/

Ordine cavalereşti prezentate:

* Ordinul Suveran  de Malta

* Ordinul templier

* Ordinul cavalerilor teutoni

* Ordinul Sfîntul Lazăr din Ierusalim

* Ordinul Sfântului Mormânt din Ierusalim

Aura romantică ce a fost creată de-a lungul vremii în jurul nobililor cavaleri, istoriile eroice și legendele tragice, împreună cu mistere adânci, adesea dramatice, ezoterismul și inițierile oculte, ritualurile secrete abia intuite, exercită o atracție aproape instinctuală față de cavalerii deținători de secrete indescifrabile. Atracția față de ordinele cavalerești eroice care luptă pentru dreptate și apărarea celor aflați în dificultate, nevoia oamenilor de a-și crea eroi se amplifică în perioade istorice dificile în Europa, de dispariție a adevăratelor și vechilor valori creștine și repere sociale.

 

    Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta

 

 

Cavalerii de Malta

Credit Wikipedia  https://www.michaelvillmont.eu/ro/category/ordine-cavaleresti/cavalerii-de-malta-ro/

Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim -Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, denumit  mai târziu Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim, de Rhodos şi de Malta, este unul din cele mai cunoscute şi mai longevive ordine cavalereşti, înfiinţate în perioada medievală. Membrii ordinului, toţi descendenţi ai familiilor nobiliare, inclusiv în preyent,   şi-au  desfăşurat activitatea umanitară neîntrerupt, până în zilele noastre. Istoria ordinului este atât de complexă, cu o contribuţie remarcabilă la apărarea regatelor creştine medievale, încât face parte din însăşi istoria medievală a Europei şi Orientului Apropiat. Activitatea umanitară desfăşurată de membrii ordinului a fost recunoscută de toate organismele internaţionale, inclusiv de ONU, fiind apreciată ca una din cele mai utile asociaţii non profit cu structură mulţinaţională. Vorbim, evident, de ordinul original, cu sediul la Roma, recunoscut de Vatican, fiindcă există multe alte asociaţii care şi-au luat denumirea vechiului ordin cavaleresc.

Istoric: Ordinul călugărilor ospitalieri, cunoscut astăzi sub denumirea de Ordinul Suveran Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta, în latină:  Supremus Ordo Militaris Hospitalis Sancti Ioannis Hierosolymitani Rhodius et Melitensis,  îşi avea originile cu vreo optzeci de ani înaintea cuceririi Ierusalimului de către cruciaţi. “…Prin anul 1023, comercianţii din Amalfi, cu îngăduinţa Califului Ali  Zahir al Egiptului, au reconstruit un spital, o mănăstirea şi o capelă în Ierusalim, în locul unde fusese Biserica Latina (arsă de unul din califii egipteni), de lângă Mormântul Sfânt. La reconstrucţie au participat mulţi călugari benedictini, care-i şi îngrijeau pe bolnavi. Îmbrăcaţi cu sutana lor neagră, erau uşor de recunoscut de către pelerini, care-i numeau Fraţii ospitalieri…În anul 1042d. Hr.,  Împăratul  bizantin Constantin a dat destul de mulţi bani pentru reconstrucţia Bisericii Sfântului Mormânt, cu acordul califului local. Totodată,  a încuvinţat construcţia unui mare asezământ, în sudul Sfântului Mormânt, unde deja era ridicată o biserică. Acest asezământ cuprindea o biserică, închinată Sfântului Ioan Botezatorul, un spital, han, o mică bibliotecă  şi mănăstirea, grădină şi curţi interioare, totul spre folosul  pelerinilor. Aşezământul a fost gata după vreo şase, şapte ani, ridicat şi cu  ajutorul  comercianţilor din Amalfi, [1] 

În anul 1099 d. Hr., după eliberarea oraşului, călugărul Gérard, stareţul celor două aşezăminte (Sfânta Maria Latina şi Sfântul Ioan Botezătorul), a adus îmbunătăţiri celor două aşezăminte,  organizându-le ca spitale, primul pentru  femei şi al doilea pentru bărbaţi, mărind şi numărul călugărilor aferenţi. Totodată, pentru paza pelerinilor şi a drumurilor din Regatul Ierusalimului pe care circulau pelerinii, a organizat un corp militar. În acest mod, începând cu anul 1099, s-a consolidat un ordin aparte de călugări şi cavaleri, denumit, desigur, ordinul ospitalier, ordin militar şi religios.

Activitatea complexă şi benefică a ospitalierilor (călugări şi cavalerilor  benedictini) a fost apreciată de  Papa Pascal al II-lea  care, prin Bula papală denumită„Piae postulatio voluntatis”, a recunoscut, în 1113,   ordinul religios autonom “Călugării Spitalului Sfântul Ioan din Ierusalim”, aflat sub autoritatea şi protecţie papală. Din 1120, când la conducerea ordinului a venit cavalerul Raymond de Puy, denumirea a fost schimbată în  Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim/ Ordo Equitum Hospitaliorum Sancti Iohannis Hierosolimitani, denumit  mai târziu Ordinul cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan din Ierusalim, de Rhodos şi de Malta.     Din anul 1099, ordinul cavalerilor  ospitalieri, sau ioaniţi, denumit mai târziu ordinul cavalerilor de Malta, a avut o existenţă neîntreruptă până în zilele noastre, păstrându-şi caracterul nobiliar prin descendenţa nobiliară a  membrilor săi, dedicaţi activităţilor spirituale şi de binefacere. Ordinul este recunoscut de Vatican şi de ONU, ca organizaţie de interes public, având cartierul general în Roma, în Palazzo Malta, iar misiunea sa este rezumată în motto: Tuitio fidei et obsequium pauperum , „Apărarea credinței și asistența pentru cei săraci”.[2]

[1] Michaël Riche-Villmont , „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”

[2] Wikipedia, Enciclopedia liberă

Mai multe despre istoria ordinului de Malta: https://www.michaelvillmont.eu/ro/eseu-cavalerii-de-malta-de-la-calugari-sanitari-la-corp-militar-de-elita-istorie-si-noblete-ospitaliera/

 „Ostaşii săraci ai lui Hristos şi ai templului lui Solomon”,(Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici), sau Ordinul Templului din Ierusalim

 

Credit Wikipedia

Vezi aici mai mult:     https://www.michaelvillmont.eu/ro/category/ordine-cavaleresti/templierii-istorie-simbolistica-michael-villmont/

Templierii medievali- SIMBOLISTICA SI SPIRITUALITATE TEMPLIERA : cărţi, articole, eseuri, recenzii despre templieri…https://www.michaelvillmont.eu/ro/infiintarea-ordinului-cavalerilor-templieri-2/

În cele două secole de existenţă, ordinul cavalerilor templieri, 1118-1312, ca entitate organizatorică, dar şi ca o comunitate militaro-religioasă, şi-a organizat şi desfăşurat o vastă, profundă şi complexă doctrină proprie. Bazată pe credinţa creştină, pe regulile stricte ale doctrinei cisterciene de sorginte augustină şi pe statutul propriu, cunoscut drept Carta Latina, întocmit de Saint Bernard de Clairvaux , doctrina templieră avea o notă distinctă, specifică în raport cu doctrinele celorlalte ordine cavalereşti medievale. Acest lucru se datorează mai multor factori, printre care şi preluarea unor teze din religia chatară ( acceptarea sacrificiului suprem, moartea, ca o cale de elevare spirituală spre paradisul divin), a unor aspecte din ştiinţele ezoterice ale vremii, a unor teme din religia Bisericii Gnostice şi a unor elemente de ritual din magia orientală.
           Toate aceste elemente constitutive ale doctrinei templiere, armonizate într-o adevărată cultură proprie, s-au transformat în scurt timp de la înfiinţarea ordinului, în anul 1118 , într-o complexă viaţă spirituală şi militară, cunoscută, ca spiritul templier, respectiv un ansamblu de cunoştinţe, credinţe, ritualuri, sentimente şi trăiri personale şi colective. O asemenea viaţă spirituală, complexă şi profundă, pe baza valorilor spirituale creştine şi militaro-nobiliare (o bună educaţie, loialitate, credinţă, vitejie, curaj, nobleţe, compasiune, apărarea celor în nevoie, etc.) şi pe principiile obedienţei, castităţii şi sărăciei, nu putea fi trăită decât în evul mediu şi în cadrul comunităţilor templiere.

       La 13 ianuarie 1129, la Troyes a avut loc Conciliul, cu participarea înalţilor prelaţi, dar şi a unor laici, printre care contele Hugue de Champagne şi cavalerul Hugues de Payens, secretarul Conciliului fiind călugărul Bernard de Clairvaux. Aici, Legatul Papal a recunoscut și confirmat înfiintarea Ordinului religios militar” Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici”, pe baza Statutului numit Carta Latina și a actului Liber ad milites Templi, de laude Novae militia, întocmite de călugărul Bernard de Clairvaux. Cartierul general recunoscut al  ordinului era în Ierusalim, la Moschea Al Aqsa, locul unde fusese construit Templu al lui Solomon si devenită  palat regal al regelui Baldouin II.

În 1139, papa  Inocentiu al II-lea, prin bula papală , a acordat mari privilegii ordinului, ceea ce a dus la o largă raspândire a comanderiilor templiere în toate statele creștine din Orientul Apropiat și din Europa.

După anul 1300 A.D., când Locurile Sfinte au fost cucerite de armatele lui Saladin,  Ordinul cavalerilor templieri și-a pierdut scopul pentru care a fost creat. Astfel, au fost mai multe tentative ale papalității de a integra cavalerii templieri în Ordinul ospitalier, acțiune refuzată de templieri. În aceste condiții, dispariția ordinului, devenit foarte bogat și periculos pentru totți regii creștini, era previzibilă.

      Desființarea ordinului cavalerilor templieri

Vineri, 13  octombrie 1307, regele Filip al IV-lea a ordonat arestarea templierilor aflati pe teritoriul regatului, cu false acuzații de erezie

In 22 nov.1307, din ordinul papei Clement  al V-lea, toate statele creștine trec la arestarea templierilor și judecarea acestora.

1310, regele Filip ordona arderea pe rug a 50 de templieri.

1312, prin bula papala, ordinul cavalerilor templieri este desființat, proprietățile lor fiind preluate de ordinul ospitalier.

18 martie 1314, marele maestru Jaques de Molay, împreună cu alți trei demnitari templieri, sunt arși pe rug, în Paris.

Arderea pe rug a MM Jacques de Molay, Dom.Public https://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_de_Molay

Ordinul cavalerilor templieri a fost un ordin NOBILIAR, religios militar și, înainte de toate, un ordin initiatic  și o școală spirituală. Membrii ordinului au fost elitele epocii prin calitațile  lor morale și spirituale, la fel ca membrii altor ordine cavalerești militar-religioase, prin valorile spirituale promovate. Apărători ai valorilor morale și spirituale creștine,  doctrina și spiritualitatea lor, educația, atitudinea și calitățile personale au fundamentat un  adevărat SPIRIT TEMPLIER, devenit model spiritual pentru pasionații ordinelor cavalerești, în  secolele care au urmat desființării ordinului Templului lui Solomon, din Ierusalim. După desfiinţarea ordinului templier de către Papa Clement V, în anul 1312, ordinul a continuat să existe, în diverse forme: în Scoţia, ca ordin templier; în Franţa, clandestin, în mănăstiri cistercine, o perioadă de timp şi în cadrul masoneriei începând cu secolul 15; în Spania, în cadrul ordinului de Montesa; în Portugalia, în cadrul ordinului lui Cristos, etc.

Vezi „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti” https://www.michaelvillmont.eu/ro/recenzie-lucrarea-saint-bernard-de-clairvaux-si-ordinele-cavaleresti/

 

Ordinul Cavalerilor Teutoni/ sau Ordinul German

 

Hermann von Salza, Mare Maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni (1209–1239)

Wikipedia.org. Dom.Public

Printre cele mai importante ordine cavalereşti medievale, canonice şi militare, este şi Ordinul Cavalerilor Teutoni, Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Hierosolymitanorum[1], înfiinţat în anul 1190 la Acra, de Casa Germană.

Majoritatea Ordinelor cavalereşti religioase/militare au fost înfiinţate după cucerirea Ierusalimului în 1099, având ca scop apărarea Ţării Sfinte şi a pelerinilor: Ordinul cavalerilor ospitalieri (1113), Ordinul Templului (1118), Ordinul Sf. Lazăr (1120/1140), ş.a.

În anul 1187, cetatea Ierusalimului a fost cucerită de Saladin, ceea ce a dus, practic, la desfiinţarea Regatului latin al Ierusalimului. O parte din populaţie şi ordinele cavalereşti s-au retras la Acra, unde au contribuit, un an mai tîrziu, la cea de-a treia cruciadă, consusă de Richard Inimă de leu, şi Filil al II-lea al Franciei. Aici s-a înfiinţat, pentru o sută de ani, Regatul mic al Ierusalimului, după semnarea Tratatului de la Ramala, în 1192.

Aici, la Acra, s-a mutat şi ordinul ospitalier şi s-a refăcut ordinul cavalerilor templului, destructurat după pierderile de la Hattin (1187) şi luptele de la Ierusalim.

Comunitatea comercială germanică, având sprijinul negustorilor bogaţi din  Lübeck şi Bremen (Liga Hanseatică), neavând a reprezentare semnificativă în rândul ordinului ospitalier, ceea ce a creat mari dificultăţi dă comunicare în limbile latină, sau franceză, a hotărât, in 1191,  să înfiinţeze Ordinul Fraților Casei Germane de Sfânta Maria din Ierusalim[2]. Acest ordin avea ca scop înfiinţarea şi administrarea de spitale şi hanuri de odihnă pentru pelerini şi comercianţi germanici. Primul spital a fost Spitalul/Aşezământul Sf. Maria al casei germane din Ierusalim. În acelaşi an, Papa Clement al III-lea a aprobat înfiinţarea  Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Hierosolymitanorum. Cuvântul Theutonicorum a fost utilizat pentru a indica faptul că membrii ordinului au originea şi folosesc limba germanică . Ei purtau mantie de culoare albă, cu o cruce neagră.

După pierderea cetăţii Acra de către creştini, în 1211, Ordinul Cavalerilor Teutoni s-au stability în centrul Europei, cu misiunea de a apăra Regatul Ungariei

(Ţinutul Transilvaniei) împotrivă expansiunii otomane, iar din 1230 au participat la Cruciada prusacă, pentru creştinizarea ţinuturilor Baltice.

Din anul 1410, după pierderea bătăliei de la Grunwald, ordinal a intrat în declin, având, totuşi multe proprietăţi, până în 1809, când Napoleon a desfiinţat ordinal, în urma victoriei sale asupra Prusiei. Ordinul Cavalerilor Teutoni a continuat să existe ca ordin religios, caritabil şi onorific,  În present, ordinal există ca ordin catholic, onorific, cu aceleaşi misiuni caritabile,  cunoscut sub numele de Deutscher Orden/Ordinul German. Sediul marelui maestro este la Biserica Ordinului German/ Deutschordenskirche[3], în Viena

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Teutonic_Order

[2]  „Teutonic Order | religious order”. Encyclopedia Britannica. Retrieved 17 February 2022.

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Teutonic_Order

          

   Ordinul „Sfântul Lazăr din Ierusalim”

Ordinul „Sf.Lazăr din Ierusalim” a fost înfiinţat ca o comunitate ospitalieră canonică[1], în Ierusalim, de către un grup de preoţi şi cruciaţi bolnavi de lepră, pentru tratamentul şi îngrijirea bolnavilor de lepră, boala Hansen, o infecţie cu bacteria leprae.

După cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi, în august 1099, bolnavii de lepră erau izolaţi în locuri speciale, pentru îngrijire şi tratamentul bolii şi pentru a prevenii îmbolnăvirea localnicilor şi a numărului mare de pelerini care începeau să sosească în Ţara Sfântă. Cei dedicaţi îngrijirii leproşilor, ei înşişi bolnavi, s-au autointitulat „Fraţii Sfântului Lazăr” (cel înviat de Isus). Primii „Fraţi” bolnavi erau cruciaţi, ostaşi şi cavaleri, care s-au îmbolnăvit de lepră şi s-au dedicat îngrijirii celorlalţi bolnavi.

Aşezămintele bolnavilor, leprozerii, erau înfiinţate pe lângă mănăstiri, care primeau donaţii pentru administrarea acestora şi îngrijirea bolnavilor. Complet izolate de exterior, în interiorul leprozeriilor conducerea era asigurată de bolnavi.

Din anul 1150, persoanele sănătoase au avut acces[2] în leprozerii, ordinul Sf. Lazăr fiind mai bine structurat, dar abia din 1253 membrii ordinului au putut alege  maeştrii şi marele maestru[3]  al ordinului din rândul cavalerilor sănătoşi. Din acel an, numărul cavalerilor şi al oştenilor sănătoşi a crescut substanţial, Papa Urban IV recunoscând ordinul ca o forţă militară, în anul 1162. Ordinul s-a extins şi în ţările europene, înfiinţând leprozerii, dar şi recrutând cavaleri şi ostaşi. Din acel an, 1162, ordinul „Sf.Lazăr” a devenit ordin militar.

În luptele pentru apărarea cetăţii Acra, în 1291, Ordinul cavalerilor Sf.Lazăr au devenit o forţă militară, alături de celelalte ordine cavalereşti (templierii şi ospitalierii Sf. Ioan). Cavalerii şi ostaşii ordinului au pierit în luptele purtate cu turcii, astfel că ordinul a fost, practic, desfiinţat ca entitate militară.

Activitatea ospitalieră a continuat în orient, dar şi în Europa, în leprozerii, mai ales în Franţa şi în Sicilia, cu sprijinul Bisericii şi sub protecţia familiilor de Savoya (Italia) şi de Bourbon.

În anul 1434, regele Amedeo VIII de Savoya a înfiinţat  un ordin militar cu numele „Sfântului Maurice,[4]” fără prea mare relevanţă, însă. În anul 1572, Papa Gregorio XIII a unificat „Ordinul Sf.Maurice” cu „Ordinul Sf.Lazăr”, sub denumirea de „Ordinul Sfinţilor Maurice şi Lazăr” , aflat sub protecţia familiei regale de Savoya.

În ramura franceză, în anul 1910, Consiliul Catolic din Paris a decis înfiinţarea „Ordinului Militar şi Ospitalier Sfântul Lazăr din Ierusalim[5]/Ordo Militaris et Hospitalis Sancti Lazari Hierosolymitani, considerându-l ca un continuator al vechiului ordin Sf.Lazăr, aflat sub protecţia casei regale spaniole, de Bourbon. Noul ordin cavaleresc s-a extins în Europa şi pe continentul American.

În anul 1969, pe fondul unor diferende între membrii ordinului, acesta s-a scindat în Obedienţa Malta, care a fost încorporată în Ordinul Suveran de Malta şi Obedienţa Paris, intrată sub protecţia familiei de Orléans.

În anul 2008, cele două obedienţe s-au reunite, sub protecţia familiei de Orléans. Noul “Ordin Sf. Lazăr”, organizat din ramura franceză, se consideră adevăratul urmaş, în prezent, al vechiului ordin din Ierusalim, fiind înregistrat ca fundaţie non profit în Spania. Este recunoscut ca ordin cavaleresc de mai multe state şi este  supus dreptului comun spaniel, ca fundaţie privată.

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_Saints_Maurice_and_Lazarus

[2] http://ercis.ro/actualitate/viata200505.asp?id=20050508

[3] Ibidem

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_Saints_Maurice_and_Lazarus

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_Saint_Lazarus_(statuted_1910)

 

                      Ordinul Cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim

 

Biserica Sfântului Momânt din Ierusalim. Dom.Public credit Wikipedia

Oraşul Sfânt, Ierusalim, epoca medievală …Odată cu răspândirea creştinismului, a apărut şi fenomenul pelerinajului credincioşilor la locurile sfinte, unde s-a jertfit şi a înviat Isus. Pentru pelerinii din orient dar, mai ales,  pentru cei din Europa, drumul spre locurile sfinte era, în epocă, deosebit de periculos datorită jafurilor şi bolilor. Din această cauză, se impunea asigurarea unei relative protecţii  pelerinilor, prin mijloace proprii.

După cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi, în august 1099, a crescut şi numărul pelerinilor veniţi din Europa, iar protecţia lor şi a Ţării Sfinte a determinat înfiinţarea unor detaşamente înamate de apărare şi a unor comunităţi ospitaliere pentru îngrijirea celor bolnavi. Astfel, în Ierusalim a fost reorganizat foarte repede, de călugărul Gerard, ordinul ospitalier al Sf. Ioan, care funcţionase ca o comunitate canonică ospitalieră încă din 1048. Comunitate care, după 1070 a devenit o milites sancti Petri[1] pentru a proteja creștinii și locurile sfinte creștine din orient, (iar mai târziu, în 1118, s-a transformat în ordin cavaleresc,  Ordinul cavaleresc ospitalier Sf. Ioan din Ierusalim).

Persecuţia creştinilor a continuat în Ţara Sfântă, amintirea distrugerii Bisericii Sfântului Mormânt în anul 1009 fiind mai mult decât îngrijorătoare pentru Papa şi pentru  regii creştini din Europa. Acesta a fost şi unul din motivele organizării primei cruciade din 1069-1099.

În septembrie 1099, la câteva zile după capturarea cetăţii Ierusalimului de către cruciaţi, ducele Godfrey de Bouillon, conducător interimar al Ierusalimului şi  patriarhul latin au înfiinţat un detaşament cavaleresc canonic pentru apărarea Bisericii Sfântului Mormânt, numit detaşamentul Milites Sancti Sepulcri[2].

Ierusalim

La refuzul lui Godfrey de Bouillon, unul din conducătorii cruciadei, de a accepta titlul de rege, în anul 1003 a fost ales rege al Ierusalimului un alt cruciat, Baldouin I. Acesta a preluat conducerea Milites Sancti Sepulcri şi l-a transformat în ordin cavaleresc militar, recunoscut de Papa Pascal II în anul 1113, cu această caracteristică (Ordin cavaleresc canonic militar) pe baza unei constituţii întocmită după canoanele Sf. Augustin.

În anul 1122, Papa Callist II emite o bulă prin care recunoaşte ordinul canonic militar Ordo Equestris Sancti Sepulcri Hierosolymitani[3], cu misiunea de a apăra Biserica Universală Catolică, Regatul Ierusalimului, Sfântul Mormânt şi credinţa creştină.

Ordinul se subordona regelui şi era compus atât din prelaţi, cât şi din luptători. El era structurat pe cale trei corpuri specifice ordinelor militare medievale: corpul cavaleresc/nobiliar, corpul canonic şi corpul ostaşilor luptători. Toţi membrii ordinului depuneau jurământ solemn de obedienţă, sărăcie şi castitate, iar  Regele era mare maestru ad vitam.

După 1113, o parte din cavalerii membri ai Ordinului Sfântului Mormânt s-au înapoiat în Europa, la domeniile lor sau înserviciul seniorilor pe care-i slujeau. Aceştia, la rândul lor, au contribuit la înfiinţarea de noi comanderii ale Ordinului în locurile de orgine, astfel că extinderea ordinului în regatele europene a fost foarte rapidă.

Detaşamente militare ale ordinului au participat la toate bătăliile duse de Regatul Ierusalimului împotriva turcilor şi egiptenilor, alături de celelalte ordine cavalereşti, inclusiv la bătălia de la Ashcalon, în 1153, batălia de la Hattin, în 1187, suferind pierderi grele.

După pierderea Ierusalimului, în toamna anului 1187, împotriva lui Saladin, Ordinul Sfântului Mormânt s-a retras la Acra, unde a activat până în 1291. După pierderea ultimei cetăţi din orient, Ordinul Sfântului Mormânt şi-a diminuat considerabil activitatea, apărarea Sfantului Mormânt revenind Custodelui Latin al Ierusalimului şi ordinului călugăresc franciscan. Cu efective reduse, Ordinul Cavalerilor Sfântului Mormânt au continuat, împreună cu ordinul franciscan, să apere Biserica şi  pelerinii, fiind menţionaţi în documentele vremii, în 1346, 1460.     În anul 1346, regele Valdemar al Danemarcii, aflat în pelerinaj la Sfântul Mormânt, a fost  primit în Ordinul Cavalersc al  Sfântului Mormânt.

După o încercare nereuşită a Papei, în 1489, de a integra Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt în Ordinul Ospitalier Sf. Ioan, în anul 1496, Papa Alexandru VI a reorganizat ordinul ca fiind unul independent, sub protecţia Custodelui Latin al Ierusalimului, rangul de mare maestru fiind rezervat papei în scaun. In acelaşi timp, ordinul primea mai multe privilegii civile, nobiliare şi financiare.

În regatul Franţei, comanderiile ordinului, cu întreg patrimoniul, au fost încorporate în Ordinul Doamnei Muntelui Carmel.

În anul 1847, Papa Pius IX a restaurat[4] reprezentanţa din Ierusalim, ca Patriarhie Latină, a transferat Ordinul Sfântului Mormânt în Ierusalim şi a instituit ca mare maestru pe Patriarh. Totodată, a schimbat numele ordinului din Ordinul Sfântului Mormânt, în Ordinul Cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim/ Equestris Ordo Sancti Sepulcri Hierosolymitani[5].

Abia în 1945, Papa Pius XII readuce  ordinul[6] sub conducerea şi protecţia sa. Ultima modificare a constituţiei ordinului o face Papa Ioan Paul II, care mută sediul ordinului la Vatican, fiind reglementat de Dreptul canonic al Vaticanului.

În prezent ordinul are 60 Locotenenţe pe tot globul şi sprijină credinţa catolică în actele caritabile pe care le face.

Fiind ordin cavaleresc catolic, cei treizeci de mii de membrii sunt catolici, femei şi bărbaţi, dar şi şefi de stat din statele monarhii. Vestimantaţia este compusă din mantie albă cu crucea roşie şi o căciulă de culoare neagră.

Ordinul Cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim se bucură astăzi de un mare prestigiu, având ordine şi medalii de merit proprii, pe care le decernează personalităţilor lumii catolice.

 

. ,Bibliografie

[1] https://en-m-wikipedia-org.translate.goog/wiki/Order_of_the_Holy_Sepulchre?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

[2] Ibidem

 

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_the_Holy_Sepulchre

[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_the_Holy_Sepulchre

[5] https://www.vatican.va/roman_curia/institutions_connected/oessh/en/cenni_storici_en.html

[6] Ibidem

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *