Autor Michael Riche Villmont, Copyright©2020
Notă: Eseul de față a fost publicat în lucrarea ”Cavaleri și ordine cavalerești”-culegere de eseuri, editura Multi Media Publishing, București
Ordinele cavalerești medievale (ne referim aici la ordinele cavalerești militar-religioase medievale caracteristice epocii-secolele 11-13: ordinul cavalerilor templieri, ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor teutorni, ordunul cavalerilor Sf. Lazăr) aveau, în componența lor, mai multe categorii de membrii, respectiv o structură organizatorică ce reflecta structura socială a epocii: cavalerii, categoria cea mai importantă, proveniți din rândul nobilimii; sergenții, proveniți din rândul clasei populare și capelanii, reprezentând clerul. Ca descendenți ai familiilor nobiliare, cavalerii-membrii ai ordinelor cavalerești din epoca medievală, au primit educația și pregătira generală, culturală, spirituală, cavalerească, militară, impusă de standardele nobiliare, conform propriilor tradiții și cutume și dreptului nobiliar și cel canonic ce reglementau întreaga societate.
Tocmai datorită valorilor moral-spirituale transmise în cadrul familiilor nobiliare, prin educație, din generație în generație, devenind astfel un mod de viață, nobilimea și boierimea europeană, implicit categoria cavalerilor, s-au menținut în istoria medievală ca o categorie socială de elită.
Istoria ne arată că secole la rând, de la apariția acestei clase sociale, nobilimea a făcut și a scris istoria, în calitatea ei de clasă conducătoare a societății medievale, puterea și dezvoltarea statelor feudale s-au datorat nobilimii și s-au bazat tocmai pe puterea și valorile spirituale ale acesteia. Iar vârful de lance al nobilimii, în toate războaiele, a fost categoria cavalerilor, o adevărată castă în perioada de glorie a războaielor crestine.
Ordinele cavalerești medievale, ele însele instituții sociale militar-nobiliare ale epocii, au participat, sub conducerea propriilor comandanți, la principalele activități politico-militare, dar și la viața societății.[1] (Vezi: Ordinele cavalerești medievale și rolul lor social în epocă).
Se știe că în ordinele cavalerești, în calitate de cavaleri, erau primiți doar luptătorii din rândul nobilimii, tocmai datorită educației acestora, a pregătirii lor spiritual-religioase și militare de elită.
Structura comanderiilor operative din teritoriile creștine aflate în război, (Țara Sfantă, Peninsula Iberică, Insulele din Mediterana) era formată din cavalerii demnitari (Comandor, seneșal, portdrapel, trezorier,etc), detașamentele cavaleriei operative, formate fiecare din câte zece sergenți sau soldați, comandați de un cavaler și din detașamente de turcopoli (mercenari), comandați de sergenți și un cavaler comandant- centiron.
La primirea în ordin, tinerii descendenți ai familiilor nobiliare, înnobilați sau nu, aveau deja pregătirea militară completă, inclusiv pregătirea tactică și strategică, iar în cadrul ordinului continuau pregătirea spiritual-religioasă, pregătirea morală (ezoterică și exoterică) și cea militară specifică misiunilor de luptă concrete care se desfășurau în zonă.
Cum se desfășura educația și pregătirea viitorilor cavaleri, copii din familiile nobile, în epoca medievală[2]?
Educația nobiliară/cavalerească medievală era organizată și se desfășura pe baza dreptului canonic, a dreptului nobiliar, al cutumelor și tradițiilor locale și familiale, urmărind dezvoltarea personalității tuturor membrilor clasei nobiliare în spiritul moralei clasei dominante, al spiritualității creștine, prin însușirea principiilor și valorilor epocii, a cunoștințelor de top în epocă, de cultură generală, de administrare a domeniilor, a cunoștințelor militare și politice.
Educația copiilor era foarte importantă, esențială pentru viitorul cavaler, a oricărui nobil, în general, și se desfășura în familie. De la naștere, copiii erau preluați spre îngrijire și pregătire de bone, învățători cu cele mai diverse specializări, doctori, preoți, etc., care îi pregăteau, sub supravegherea strictă a părinților, sub aspectul culturii generale, religioase, al științelor generale, artei, culturii, istoriei, geografiei, etc. Din primii ani, copiii trebuiau să fie conștienți că apațineau unei familii nobiliare sus-puse și trebuiau să se pregătească pentru a deveni buni militari, apărători ai familiei și ai proprietăților familiale, loiali și obedienți seniorului, buni militari, curajoși și buni creștini.
Fetele erau educate conform rolului pe care-l aveau femeile în familie și societate: soții loiale, mame capabile, bune administratoare ale domeniilor și feudelor, doamne de societate conform etichetei.
Încă din antichitate se cunoștea faptul că cea mai importantă perioadă pentru a înncepe educația copilului, era cea a primelor luni și ani din viață. Copilul va deveni ceea ce vede și aude în familie, va fi marcat de atmosfera familială, de mediul familial, indiferent de pregătire pe care o va primi ulterior și de calitățile înnăscute pe care le avea. Înalta educație a copilului se bazează pe noblețea morală și spirituală a părinților, pe armania din căminul familial, pe lucrurile frumoase de care era înconjurat.
Baieții conștientizau de mici că vor deveni stapânii feudelor familiei, sau loiali luptători comandanți în slujba seniorilor lor ori ai regelui, cu alte cuvinte, trebuiau să învețe cum să devină buni leaderi. Ilustrativ este exemplul cavalerului Hugues de Payens[3], fiul unui mic nobil, proprietarul domeniului Payns/Payens, situat în Champagne, în apropiere de orașul Troyes. Seniorul de Payns, tatăl, a hotărât, conform cutumei, ca primul fiu să moștenească domeniul, iar al doilea fiu, Hugues, să urmeze cariera de luptător, cavaler, în slujba seniorului provinciei, Hugue, conte de Champagne.
Hugues și fratele său au fost educați și pregătiți în familie până la vârsta de șapte ani, acumulând cunoștințe de cultură generală, morală și spiritualitate nobiliară, cutume și tradiții, reguli de viață și comportament nobiliar.
La vârsta de șapte ani, Hugues a fost primit la curtea seniorului de Champagne, ca paj al acestuia, unde, alături de ceilalți fii de nobili supuși seniorului, și-a început pregătirea militară. Concomitent, a continuat pregătirea de cultură generală, istorie și geografie, religie și arte.
La vîrsta de 12 ani a fost primit, tot la curtea seniorului, în categoria scutierilor, ceea ce însemna că a trecut cu succes toate probele ca paj. Investirea ca scutier se făcea printr-un ceremonial militar religios, în cadrul căruia se depunea jurământul de obediență și loialitate.
Scutierul își desăvârșea pregătirea în preajma seniorului, fiind printre slujitorii luptători cei mai apropiați acestuia și-l însoțea la turniruri, vânători și pe câmpul de luptă. Seniorul avea mai mulți scutieri, care se ocupau de cai și echipamentul de luptă, fiind, în același timp și gărzi de corp.
La vârsta de 17 ani, Tânărul Hugues de Payens a fost înobilat de contele de Champagne și ridicat la rangul de cavaler, în cadrul unui ceremonial, conform cutumelor nobiliare. El a depus un nou jurământ de loialitate și obediență și a primit armele sfințite de preotul domeniului. Din acel moment, tânărul cavaler a intrat în slujba seniorului, îndeplinind toate misiunile militare poruncite de stapânul său.
Cavalerul putea părăsi slujba numai cu aproparea seniorului său, sau la moartea acestuia.
Din diverse motive, cu aprobarea senirului, tânărul scutier putea părăsi slujba, fără a fi înobilat. În acest caz el putea fi înobilat, ca descendent al unei familii nobiliare, de rege, de un mare senior sau de maestrul unui ordin cavaleresc, primind și confirmarea rangului nobiliar de cavaler.
Cavalerul Hugues de Payens a fost trimis de seniorul său în prima cruciadă creștină, între august 1096 – august 1099 și cu aprobarea acestuia, a rămas, o mică perioada de timp, la Ierusalim, după cucerirea orașului. După un an, a fost rechemat de contele de Champagne și s-a înapoiat la Troyes, iar în 1114 a revenit în Ierusalim, definitiv, urmat de seniorul său. Atunci a pregătit înființarea ordinului cavalerilor templului din Ierusalim.
Copiii care aveau înclinații spre viața canonică, erau pregătiți cu cunoștințe specifice religioase. Astfel s-a întâmplat cu copilul Bernard[4] de Fontaine, fiul contelui Tescelin le Roux-Fontaine-lès-Dijon și Alèthe de Montbard care, din cauza constituției sale fizice firave, a fost îndrumat spre viața canonică. Peste ani, Bernard de Fontaine a ajuns abatele mânăstirii cisterciene Clairvaux, conducătorul Ordinului cistercian și creatorul ordinului cavalerilor templieri, recunoscut de papa în 1128. Unchiul lui după mamă, André de Montbard, a fost unul din fondatorii ordinului Templului, alături de Hugues de Payens și alți șapte cavaleri franci.
Atât fetele, cât și băieții, erau pregătiți în familie și la domeniul seniorului, de către cei mai buni profesori din diferite domenii ale științelor și artelor. În afară de cunoștințele din domeniul militar, al artelor, științelor, al științelor naturale, religiei creștine, etc., copiii erau educați și pregătiți, din primii ani de viață, asupra etichetei și protocolului nobiliar, a codului cavaleresc, cu valorile morale și calitățile unui adevărat și desăvârșit cavaler, cu modul de comportare elitist în familie și în societate. Fetele trebuiau să cunoască bine artele vremii, muzica și dansul, regulile mondene nobiliare, modul de comportare în familie, unde soțul era seniorul familiei și al domeniului, etc.
În acest mod, copilul învăța încă din familie, din primii ani de viață, să se comporte ca un senior, ca un leader, personalitatea lui fiind cea a unui stăpân al domeniului, membru al unei elite conducătoare a societății, de care depindeau viețile și destinele celorlalți oameni, inclusiv ale familiei sale. De aceea trebuiau să-și cunoască și să exercie drepturile conform codului nobiliar, dar să-și asume întreaga responsabilitate corespunzătoare drepturilor, suportând consecințele. Motoul ”La Noblesse oblige” era principiu și mod de viață; onoarea, curajul, asumarea răspunderii fiind printre cele mai înalte virtuți nobiliare/cavalerești. Încălcarea acestor principii se sancționa cel mai des, cu confiscarea averii sau cu o moarte rușinoasă. ”… „Noblesse oblige” este în general folosit pentru a sugera că, odată cu bogăția, puterea și prestigiul, apar și responsabilități”.(Wikipedia).
Având o astfel de educație, se poate spune că acei cavaleri medievali erau conducători, leaderi înnăscuți. Desigur, cu excepțiile inerente, inevitabile.
În mod cert, după cum consemnează documentele vremii, în epoca medievală, foarte mulți tineri proveniți din familii modeste, urcau pe scara militară, sau profesional-artizanală, a artei și meșteșugurilor, cu talent și prin muncă deosebită. Mulți dintre ei au fost înobilați pentru merite deosebite, primind ranguri, demnități și domenii, conform legii naturale, milenare a meritocrației personale (înobilarea, numirea în funcții, demnități, etc., promovarea socială, respecta strict meritele și calitățile personale, educația și personalitatea. Pentru că, orice încălcare a meritocrației în acele vremuri tulburi, periculoase, putea avea consecințe tragice, de la pierderea unei bătălii și multe vieți omenești, la pierderea domeniilor, a familiei, etc.)
Iar societatea medievală, datorită structurii, cutumelor și mentalităților, le recunoștea locul în categoria socială conform descendenței, nivelului lor de educație și a capacității profesional-meșteșugarești, de construcții etc., uneori indiferent de starea materială.
Instinctual, fiecare categorie socială își cauta și păstra identitatea după cele trei criterii ale epocii feudale: descendența familiei, educația și starea materială. Educația cavalerească urmărea formarea, începând cu primii ani din viața copilului, în familie, a nobleței morale și spirituale, care să completeze și să confirme noblețea sângelui, conform normelor și valorilor feudale.
Iată cât de importante erau, în feudalism, familia și educația în familie, pentru viitorul copiilor, asigurându-le succesul în viață. În epocă, nobilul cavaler/omul bine educat, făcea parte din elita socială, artistică, intelecuală, pregătit să știe cum să depășească politicos, discret, profesional, dar și ferm, hotărât, vertical, orice obstacol, orice situație de criză, menținându-și nealterate rangul, onoarea și prestigiul personal.
Autor Michael Riche-Villmont, 2020 Copyright©2020 Traducere din limba spaniolă
[1] Vezihttp://michaelvillmont.eu/blog/2020/03/06/ordinele-cavaleresti-medievale-si-rolul-lor-social-in-epoca/
[2] Martin de Riquer, Caballeros andantes españoles. Madrid: Espasa-Calpe S. A., 1967
[3] Michael riche-Villmont, ”Misteriosul templier Hugues de Payens”, 2015, ISBN-13: 978-1977834720 (Original: ”Les grands mystères du Templier Hugues”)
[4] Vezi Michael R.Villmont, lucrarea ”Saint Bernard de Clairvaux și ordinele cavalerești”, 2015, ISBN 978-606-671-769-4 (original ”San Bernardo de Claraval y Las Órdenes Caballerescas”).
Lasă un răspuns