Oraşul Sfânt, Ierusalim, epoca medievală …Odată cu răspândirea creştinismului, a apărut şi fenomenul pelerinajului credincioşilor la locurile sfinte, unde s-a jertfit şi a înviat Isus. Pentru pelerinii din orient dar, mai ales, pentru cei din Europa, drumul spre locurile sfinte era, în epocă, deosebit de periculos datorită jafurilor şi bolilor. Din această cauză, se impunea asigurarea unei relative protecţii pelerinilor, prin mijloace proprii.
După cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi, în august 1099, a crescut şi numărul pelerinilor veniţi din Europa, iar protecţia lor şi a Ţării Sfinte a determinat înfiinţarea unor detaşamente înamate de apărare şi a unor comunităţi ospitaliere pentru îngrijirea celor bolnavi. Astfel, în Ierusalim a fost reorganizat foarte repede, de călugărul Gerard, ordinul ospitalier al Sf. Ioan, care funcţionase ca o comunitate canonică ospitalieră încă din 1048. Comunitate care, după 1070 a devenit o milites sancti Petri[1] pentru a proteja creștinii și locurile sfinte creștine din orient, (iar mai târziu, în 1118, s-a transformat în ordin cavaleresc, Ordinul cavaleresc ospitalier Sf. Ioan din Ierusalim).
Persecuţia creştinilor a continuat în Ţara Sfântă, amintirea distrugerii Bisericii Sfântului Mormânt în anul 1009 fiind mai mult decât îngrijorătoare pentru Papa şi pentru regii creştini din Europa. Acesta a fost şi unul din motivele organizării primei cruciade din 1069-1099.
În septembrie 1099, la câteva zile după capturarea cetăţii Ierusalimului de către cruciaţi, ducele Godfrey de Bouillon, conducător interimar al Ierusalimului şi patriarhul latin au înfiinţat un detaşament cavaleresc canonic pentru apărarea Bisericii Sfântului Mormânt, numit detaşamentul Milites Sancti Sepulcri[2].
La refuzul lui Godfrey de Bouillon, unul din conducătorii cruciadei, de a accepta titlul de rege, în anul 1003 a fost ales rege al Ierusalimului un alt cruciat, Baldouin I. Acesta a preluat conducerea Milites Sancti Sepulcri şi l-a transformat în ordin cavaleresc militar, recunoscut de Papa Pascal II în anul 1113, cu această caracteristică (Ordin cavaleresc canonic militar) pe baza unei constituţii întocmită după canoanele Sf. Augustin.
În anul 1122, Papa Callist II emite o bulă prin care recunoaşte ordinul canonic militar Ordo Equestris Sancti Sepulcri Hierosolymitani[3], cu misiunea de a apăra Biserica Universală Catolică, Regatul Ierusalimului, Sfântul Mormânt şi credinţa creştină.
Ordinul se subordona regelui şi era compus atât din prelaţi, cât şi din luptători. El era structurat pe cale trei corpuri specifice ordinelor militare medievale: corpul cavaleresc/nobiliar, corpul canonic şi corpul ostaşilor luptători. Toţi membrii ordinului depuneau jurământ solemn de obedienţă, sărăcie şi castitate, iar Regele era mare maestru ad vitam.
După 1113, o parte din cavalerii membri ai Ordinului Sfântului Mormânt s-au înapoiat în Europa, la domeniile lor sau înserviciul seniorilor pe care-i slujeau. Aceştia, la rândul lor, au contribuit la înfiinţarea de noi comanderii ale Ordinului în locurile de orgine, astfel că extinderea ordinului în regatele europene a fost foarte rapidă.
Detaşamente militare ale ordinului au participat la toate bătăliile duse de Regatul Ierusalimului împotriva turcilor şi egiptenilor, alături de celelalte ordine cavalereşti, inclusiv la bătălia de la Ashcalon, în 1153, batălia de la Hattin, în 1187, suferind pierderi grele.
După pierderea Ierusalimului, în toamna anului 1187, împotriva lui Saladin, Ordinul Sfântului Mormânt s-a retras la Acra, unde a activat până în 1291. După pierderea ultimei cetăţi din orient, Ordinul Sfântului Mormânt şi-a diminuat considerabil activitatea, apărarea Sfantului Mormânt revenind Custodelui Latin al Ierusalimului şi ordinului călugăresc franciscan. Cu efective reduse, Ordinul Cavalerilor Sfântului Mormânt au continuat, împreună cu ordinul franciscan, să apere Biserica şi pelerinii, fiind menţionaţi în documentele vremii, în 1346, 1460. În anul 1346, regele Valdemar al Danemarcii, aflat în pelerinaj la Sfântul Mormânt, a fost primit în Ordinul Cavalersc al Sfântului Mormânt.
După o încercare nereuşită a Papei, în 1489, de a integra Ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt în Ordinul Ospitalier Sf. Ioan, în anul 1496, Papa Alexandru VI a reorganizat ordinul ca fiind unul independent, sub protecţia Custodelui Latin al Ierusalimului, rangul de mare maestru fiind rezervat papei în scaun. In acelaşi timp, ordinul primea mai multe privilegii civile, nobiliare şi financiare.
În regatul Franţei, comanderiile ordinului, cu întreg patrimoniul, au fost încorporate în Ordinul Doamnei Muntelui Carmel.
În anul 1847, Papa Pius IX a restaurat[4] reprezentanţa din Ierusalim, ca Patriarhie Latină, a transferat Ordinul Sfântului Mormânt în Ierusalim şi a instituit ca mare maestru pe Patriarh. Totodată, a schimbat numele ordinului din Ordinul Sfântului Mormânt, în Ordinul Cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim/ Equestris Ordo Sancti Sepulcri Hierosolymitani[5].
Abia în 1945, Papa Pius XII readuce ordinul[6] sub conducerea şi protecţia sa. Ultima modificare a constituţiei ordinului o face Papa Ioan Paul II, care mută sediul ordinului la Vatican, fiind reglementat de Dreptul canonic al Vaticanului.
În prezent ordinul are 60 Locotenenţe pe tot globul şi sprijină credinţa catolică în actele caritabile pe care le face.
Fiind ordin cavaleresc catolic, cei treizeci de mii de membrii sunt catolici, femei şi bărbaţi, dar şi şefi de stat din statele monarhii. Vestimantaţia este compusă din mantie albă cu crucea roşie şi o căciulă de culoare neagră.
Ordinul Cavaleresc al Sfântului Mormânt din Ierusalim se bucură astăzi de un mare prestigiu, având ordine şi medalii de merit proprii, pe care le decernează personalităţilor lumii catolice.
Autor Michael Riche Villmont 2023
. ,
[1] https://en-m-wikipedia-org.translate.goog/wiki/Order_of_the_Holy_Sepulchre?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc
[2] Ibidem
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_the_Holy_Sepulchre
[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Order_of_the_Holy_Sepulchre
[5] https://www.vatican.va/roman_curia/institutions_connected/oessh/en/cenni_storici_en.html
[6] Ibidem
Lasă un răspuns