Ordinele nobiliare[1], prin structura lor, poziția socială, misiunile, realizările și prestigiul lor au fost parte a societății medievale, o parte reprezentativă a clasei nobiliare, conducătoare a societății în epocă. Indiferent de categoria ordinului: militar religios, dinastic sau de merit, fiecare din acestea și-au pus amprenta asupra societății medievale, ele devenind în timp un fenomen[2] nobiliar complex (social, spiritual, militar și religios) cu influențe istorice până în epoca modernă.
Analizând câteva articole din grupurile de studii istorice, despre ordinele cavalerești/nobiliare militar-religioase existente în secolele 12 și 13, cum ar fi ordinul cavalerilor ospitalieri (azi, cavalerii de Malta), cu primele elemente organizatorice calugarești în 1024 în Ierusalim, ordinul cavalerilor Templului lui Solomon, înființat în anul 1118 și ordinul Sfântul Lazarus din Ierusalim, înființat în 1119 cu stabilimente pentru tratarea bolnavilor de lepră, ajungem la concluzii inedite, mai mult decât interesante.
Ordinele nobiliare militar religioase aveau reguli proprii de organizare și funcționare, membrii lor având stipulate în propriile statute principii, norme și reguli de viață, de pregătire militară-profesională și spirituală, de muncă și luptă, etc, în baza cărora se desfășura viața colectivității cavalerești în întreaga Europă creștină.
Principiile, normele și regulile comunității cavalerești aveau la bază dreptul nobiliar, dreptul canonic și cutume seculare ale societății omenești izvorâte din învățăturile marilor înțelepți care au studiat, de-a lungul vremii, omul, natura și universul.
Structura socială a acestor ordine cavalerești exprima structura societrății medievale: cavalerii/nobilii, capelanii/clerul și sergenții/oamenii liberi. Ordinul era condus de marele maestru, ce deținea Jus nobilis, dreptul de a înobila precum și celelalte drepturi nobiliare față de toți membrii ordinului.
Marele maestru, ca și comandorii și o mare poarte din demnitari erau aleși de cavaleri, printr-o procedură deschisă și transparentă, prevăzută în statutul fiecărui ordin cavaleresc. Pentru cavalerii templului, de exemplu, modalitatea de alegere a maestrului și a comandorilor era prevăzută în articolele 198-223 din Regulile ordinului, reguli traduse în franceză după anul 1139, când Papa Innocent al II-lea a autorizat modificarea statutului inițial scris de Bernard de Clairvaux și Hugues de Payens.
Astfel, marele maestru, conducătorul suprem al ordinului, era ales pe viață de un consiliu, format din comandori, care reprezentau toate comanderiile, indiferent unde se aflau acestea. Principiul de bază pentru alegerea marelui maestru era cel al meritocrației. Astfel, maestrul ordinului trebuia să fie cel mai bun nobil/cavaler din toate punctele de vedere: organizatoric, militar, spiritual, al culturii generale, bun diplomat, cu mare vechime în ordin și să provină dintr-o familie de mare prestigiu. De personalitatea marelui maestru depindea existența și viitorul ordinului, viața fiecăruia dintre membrii, victoria sau înfrângerea, prestigiul sau disgrația cavalerismului. Alegerea unui bun mare maestru, ca sef suprem, era o expresie a spiritului de supraviețuire a fiecăruia dintre membrii ordinului, aflați în permanent război timp de secole.
Alegerea marelui maestru al ordinului se desfășura la fel ca alegerea regilor în epoca medievală timpurie. Regii nedinastici erau aleși de către marii nobili ai provinciilor statului feudal din rândul celor mai puternici, (fizic, material, spiritual, intelectual) nobili, care putea asigura apărarea și extinderea statului. (Marii nobili erau electorii din epoca modernă).
Comandorii, ca șefi ai comanderiilor ordinului, erau aleși de către cavaleri/nobili, nu de către toți membrii ordinului. De personalitatea comandorului depindea viața fiecăruia dintre luptători pe timpul bătăliilor .
Remarcăm faptul că alegerea conducătorilor și a demnitarilor oricărui ordin militar religios medieval era făcută cu mare atenție, practic cei care participau la alegeri își încredințau viețile conducătorilor lor. Este o lege a naturii ca cel mai bun, înțelept, cel mai puternic, să conducă propria colectivitate, respectată în epocă.
Candidații la demnități cavalerești trebuiau, în același timp, să aibă o vechime de cel puțin zece ani în ordin și să dispună, pe lângă o înaltă educație și instrucție, și de o vastă experiență de viață și de luptă. Toate aceste calități erau confirmate de rangul și poziția cavalerească ce le dețineau în cadrul ordinului, dar și de nivelul de pregătire spirituală, ezoterică, respectiv de gradul gnostic pe care-l dețineau. Tinerii cavaleri învățau prima lecție a nobleței, cea a așteptării, cu răbdare și cu modestie, să acumuleze cunoștințe și experiență de viață, respectul și încrederea celorlalți cavaleri, pentru a accede la demnități cavalerești.
Toate aceste cutume aveau la bază vechi reguli ale înțelepților antici, preluate din științele arabe, net superioare în epocă, cum ar fi gnosticismul. Rangul și demnitatea/funcția vin cu vârsta, pe baza experienței de viață și a meritelor personale anterioare, a educației și a calităților personale.
De ce nu participau la alegerea conducătorilor și a demnitarilor toți membrii ordinului? Pentru că nu toți membrii ordinului aveau posibilitatea să cunoască starea reală la nivelul întregului ordin, misiunile imediate și de perspectivă, dar și personalitatea candidaților la funcțiile eligibile.
Constatăm că alergerile comandanților/conducătorilor în ordinele cavalerești medievale erau mai reale, corecte și principiale decât s-ar putea crede.
Documentele vremii confirmă corectitudinea alegerii comandanților în epoca medievală, prin faptul că toți acei comandanți s-au sacrificat, primii, pentru interesele ordinului și ale credinței, au fost întotdeauna în fruntea subordonaților în cele mai periculoase locuri. Aveau o morală și o spiritualitate simplă, bazată pe valorile creștine aplicate, responsabilitate reală fără nici un privilegiu, modestia omului superior și loialitatea celui fără interese personale.
Iar mottoul lor era ”La Noblesse oblige” (Noblețea ca responsabilitate se extinde dincolo de drepturile poziției sociale, oricine se pretinde a fi nobil trebuie să se comporte cu noblețe și responsabilitatea fată de alții este singurul privilegiu pe care-l are un nobil- Dictionnaire de l’Académie française/Wikipedia)
Michael R.Villmont, 2020. Versiunea de bază în spaniolă
Copyright©2020
[1] https://michaelvillmont.eu/blog/2019/08/18/ordinele-cavaleresti-notiune-si-evolutie-istorica/
[2] Vezi eseul https://michaelvillmont.eu/blog/2020/03/06/ordinele-cavaleresti-medievale-si-rolul-lor-social-in-epoca/
Lasă un răspuns