Copyright autor Michael Riche Villmont
Avionul a atins altitudinea de croazieră şi mi-am întins fotoliul, căutând o poziţie relaxantă pentru citit. Acelaşi lucru l-a făcut şi soţia mea, Cornelia, pregătindu-şi şi revistele cu subiecte turistice. De fapt, toţi ocupanţii fotoliilor din salonul cursei Barcelona-Paris făceau acelaşi lucru, fiecare căutând ceva agreabil de făcut pentru cele două ore ale zborului. Mergeam la Paris, pentru o săptămână, urmând să participăm la două activităţi caritabile, organizate de ospitalierii din marele oraş.
Am ales două cărţi, pe care le-am pus pe măsuţă şi, dintre revistele pe care le-am luat cu mine, ultimul număr al revistei Journal Hospitalier şi am început să citesc articolele, deosebit de interesante pentru mine. Mai ales unul din articole, cu referire la educaţia noilor membrii ai ordinului, după anul 1798, când Arhipelagul Malta a fost cucerită de Napoleon Bonaparte şi Odinul a fost obligat să părăsească insula. O perioadă grea pentru ospitalieri, nevoiţi să accepte protecţia Ţarului Rusiei, când se punea problema supravieţuirii şi a continuităţii. Şi totuşi, în acele condiţii dificile, membrii ordinului nu au făcut rabat de la reguli, principii şi ritualurile specifice, de la valorile spirituale cavalereşti şi educaţia nobiliară. Nu au renunţat la nobleţea lor cavalerească, de militari şi nici la nobleţea ospitalieră, de apărare a credinţei creştine şi de ajutare a bolnavilor.
Când am terminat de citit articolul, am lăsat revista şi am privit-o pe Cornelia, care mi-a zâmbit, arătându-mi că se simte foarte bine. I-am răspuns cu un zâmbet, apoi am închis ochii, lăsându-mi gândurile să zboare. Spre alte vremuri, spre cavalerii ospitalieri şi viaţa lor dură, riguroasă, dar atractivă pentru acele timpuri, când curajul, hotărârea, loialitatea şi sacrificiul, compasiunea erau trăsături de caracter care făceau, deseori, diferenţa dintre situaţiile de viaţă şi de moarte. Vremuri de înaltă spiritualitate, de glorie ospitalieră, de nobleţe… Dar şi de adevărată modestie, cel puţin în privinţa nobililor din ordinele cavalereşti.
M-am gândit la dedicaţia şi loialitatea cavalerilor în Regatul Ierusalimului, apoi, în timpul retragerii la Acra, în insula Rhodos, în Cipru şi în Malta. Membrii ordinului cavaleresc nu s-au retras pentru odihnă şi refacere, ci pentru a continua lupta de apărare a creştinătăţii. Au luptat adesea răniţi, bolnavi, singuri, fără ajutorul regilor ale căror regate le apărau. Istorie neştiută, sau uitată. Şi totuşi, şi-au păstrat nobleţea gândurilor, a conştiinţei şi a faptelor, nobleţea spiritului cavaleresc. Sau, am putea spune un spirit al nobleţei? Parcă ar fi mai aproape de adevăr.
Nobleţe…o noţine care te duce cu gândul la acei vechi nobili, la educaţia, atitudinea, comportamentul lor, la o stare de spirit, o caracteristică îndepărtată, pierdută de-a lungul vremii, inaplicabilă epocii moderne. Te gândeşti ca la o noţiune incompatibilă cu epoca modernă, care şi-a găsit alte repere morale. Noi repere şi principii, unele artificiale, greu de aplicat în viaţa de zi cu zi. Cred că noi, oamenii, în epoca modernă, suntem în căutarea, cu ipocrizie, a unor noi valori morale, dar am făcut doar primul pas, adoptând numai reperele, neconfirmate de spiritualitatea umană. Fiindcă, pentru a deveni valori, noile repere comportamentale trec prin filtrul gândirii, al convingerilor spirituale şi morale formate de-a lungul timpului. Şi intră în contradicţie cu valorile morale, spirituale, consolidate secole la rând: credinţa, cinstea şi loialitatea, buna educaţie, sagrada familia, compasiunea, altruismul, modestia, etc.
Şi totuşi, ce înţelegem prin nobleţe? Conform dicţionarului [1]lingvistic, prin nobleţe se înţelege „Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însușire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincție, eleganță. „
Aşadar, dicţionarul notează că nobleţea este o caracteristică a celor care deţin un titlu nobiliar, caracteristică ce presupune un înalt standard de educaţie, având la bază valori morale, spirituale, de atitudine şi comportament, cum ar fi: politeţe, distincţie, eleganţă, înalt prestigiu datorită rangului, compasiune pentru cei defavorizaţi, spiritul de binefacere, etc.
Familiile nobiliare, cu excepţiile inerente, au considerat ca o obligaţie izvorâtă din titlu şi poziţia socială, educarea copiilor lor în spiritul înaltelor valori ale timpului, valori cuprinse într-un adevărat cod de comportare nobiliar. Ştiu bine acest lucru. Codul onoarei nobiliare este un cod al spiritualităţii elevate şi a existat secole la rând ; într-o formă sau alta, adaptat la actualitatea vremurilor, codul este învăţat şi aplicat şi în zilele noastre de familiile aristocrate, tradiţionaliste. Se ştie că, până la începutul erei industriale, copiii familiilor nobiliare aveau profesori personali, fiind pregătiţi pentru statutul lor social pe care-l dobândeau prin moştenire. Atât preluarea prin moştenire a titlului nobiliar de câtre tineri, cât şi înnobilarea celor din familii modeste, dar merituoşi, se efectua printr-un ritual[2] specific, nobiliar şi religios. Printre calităţile care i se cereau unui nobil, erau: o bună cultură generală, cunoaşterea ştiinţelor şi artelor vremii, o bună pregătire militară pentru cei cu rangul de cavaler, o bună educaţie, credinţa creştină, curaj, hotărâre, loialitate, curtoazie, respectarea şi apărarea femeilor, copiilor şi familiei, a celor nevoiaşi, protecţia celor neînarmaţi, respectarea legilor locului, ale feudei şi ale statului, etc.
Secole la rând, respectarea codului nobiliar era, desigur, o cerinţă, dar de multe era încălcat, ceea ce atrăgea aplicarea unor pedepse drastice, chiar pedeapsa cu moartea. Pedeapsa se putea aplica de oricare alt nobil care constata încălcarea codului prin fapte reprobabile.
Membrii ordinelor cavalereşti jurau să respecte regulile stricte ale ordinului de care aparţineau, ceea ce a făcut ca ei să devină exemple de nobleţe şi cavalerism.
În ultimile secole, regulile codului nobiliar au suferit modificări şi adaptări la timpurile moderne, dar principiile şi valorile spirituale şi cele morale ale educaţiei, conduitei şi atitudinii aristocrate au rămas aceleaşi, fiind copiate, unele din ele, de familiile burgheze şi de marea intelectualitate. Noţiunea de nobleţe a dobândit un conţinut elevat, distins, ca ideal de educaţie şi comportament faţă de ceilalţi oameni. Aşadar, titlul nobiliar consemna şi constata, practic, o înaltă educaţie care era pusă în evidenţă prin atitudinea celui în cauză, faţă de membrii societăţii.
Deschid ochii privesc pe hublou cerul senin al după amiezii şi mă gândesc la amicii, la cunoştinţele noastre din Paris, din Barcelona şi din multe alte locuri. Oameni de diferite profesii, cu grade diferite de pregătire şi cu educaţie tradiţională, primită la şcolile consacrate. Oameni buni, pe care te poţi baza şi, înainte de toate, oameni educaţi, amabili şi binevoitori. Mă reîntorc, apoi, cu gândul la educaţie, la nobleţe…
Virtuţile unui spirit nobil, (dobândite printr-o aleasă educaţie), ale nobleţei în gândire, atitudine şi comportament, nu sunt apanajul doar al celor cu sânge nobil, ci pot aparţine tuturor oamenilor, fără titlu de nobleţe, dar educaţi în spiritul acestor înalte valori morale. Poţi avea o nobleţe spirituală autentică, o gândire plină de nobleţe, o atitudine, un comportament distins, plin de curtoazie, fără a proveni dintr-o familie nobiliară, fiindcă înaltele valori morale, spirituale, atitudinea, comportamentul formate prin educaţia în spiritul disticţiei, eleganţei, politeţii, compasiunii, modestiei, constituie o adevărată nobleţe. Este tocmai nobleţea spiritului.
Educaţia poate fi apreciată ca mijlocul prin care un om dobândeşte nobleţea, dacă privim nobleţea ca un ideal al gândirii şi atitudinii umane. Educaţia şi autoeducaţia, care încep de la naşterea copilului, în familie, continuată şi completată în şcoală (cu formele şi gradele de şcolarizare, învăţământ şi instruire şcolară), în anturaj şi mediul social al tânărului, în mediul profesional, cultural, artistic.
Educaţia, pregătirea omului pentru a face faţă cu hotărâre şi distincţie încercărilor vieţii, se desfăşoară toată viaţa, în şi pentru familie şi viaţa socială, societatea în care omul îşi găseşte locul ce i se cuvine şi se integrează ca membru al categoriei sociale pentru care este educat şi pregătit. Psiho-sociologic vorbind, comunitatea umană, societatea, este structurată, ca o consecinţă istorică, în categorii sociale după ocupaţie, nivelul de pregătire profesională, starea materială, etc. Ne dăm seama cu uşurinţă că educaţia şi pregătirea intelectuală determină poziţia socială a persoanei, în ultimă instanţă, modul şi nivelul vieţii cotidiene în care aceasta se integrează.
Lipsa de educaţie a copilului, devenit tânăr, apoi adult, duce la integrarea acestuia într-un mediu marginal, în care vor creşte, mai târziu şi copiii acestuia.
Înţelegem astfel că educaţia, buna educaţie, este esenţială pentru formarea caracterului, a personalităţii viitorului adult şi integrarea lui într-un mediu social elevat. Buna educaţie este misiunea, rolul familiei, părinţii fiind cei care deschid drumul în viaţă al copilului, îl sprijină, îl îndrumă pentru dezvoltarea personalităţii acestuia, conform principiilor şi valorilor morale pe care ei înşişi şi le-au însuşit.
Este adevărat că şi autoeducaţia are un mare rol în dezvoltarea personalităţii umane. Autoeducaţia, care-l ajută pe om, încă din copilărie, să înveţe, să-şi depăşească permanent condiţia şi să devină o personalitate, plină de nobleţe.
Atingerea unui înalt nivel de gândire şi comportament duce la ccea ce se numeşte nobleţe a spiritului, cum am mai spus, un sumum de mari valori umane, pe care le-am enumerat anterior. Un om de înaltă ţinută intelectuală şi spirituală, este un om cu spirit nobil, beneficiar şi, la rândul lui, creator de bine şi frumos pentru el şi pentru societate. Elitele intelectuale, artistice, profesionale, sunt, de regulă, şi spirite nobile, ele oferă, dezinteresate, ajutor, bunăvoinţă, protecţie semenilor lor aflaţi în nevoi. Un suflet nobil, cu cât este mai mare, cu atât se manifestă mai modest şi înţelegător cu ceilalţi.
Nu am făcut niciodată diferenţă între oameni, doar că remarc rolul decisiv şi hotărâtor al educaţiei, pentru dezvoltarea intelectuală, spirituală a fiecăruia. Dar ea, diferenţa, există şi se manifestă; este diferenţa între profesii, nivel de pregătire intelectuală şi profesională, nivelul de educaţie, etc. Depinde de fiecare din noi dacă acestă diferenţă dintre oameni este mai mare, sau mai mică şi să nu ducă la discriminare şi prejudecăţi.
Îmi arunc ochii pe măsuţa de lângă fotoliu, unde am pus cele două cărţi. Una din ele este romanul „Sceptrul cavalerilor ospitalieri”, ce are ca subiect istoria membrilor unei vechi familii franceze, din Provence, de lângă Marseille şi care fac parte din ordinul ospitalier, de la înfiinţarea acestuia, până în zilele noastre. Generaţie după generaţie, membrii familiei de Chamont şi-au transmis unii altora virtuţile ospitaliere şi nobleţea cavalerească, nobleţea spiritului lor. Ei au trecut prin situaţii primejdioase, pline de mister, de întâmplări paranormale, ajutaţi tocmai de educaţia pe care au primit-o, prin curaj, hotărâre şi loialitate. Iar misterele vechi, de la începuturile existenţei ordinului ospitalier, sunt dezlegate în zilele noastre. Tradiţiile şi vechile obiceiuri locale arată tocmai importanţa familiei tradiţionale, rolul educaţiei în formarea şi dezvoltarea spiritului de nobleţe. Deci şi cărţile pot avea o nobleţe a lor, atunci când mesajul educativ este elocvant şi formativ. Da, voi reţine această expresie, nobleţea cărţii, pe care o voi folosi ca moto al meu şi al cărţilor mele.
Cea de-a doua carte pe care am luat-o cu mine este „Fantomele din Tarragona”. Un roman istoric despre viaţa, dramele şi bucuriile nobilei Melissa de Gadara i Salou, o adevărată Ioana D’Arc iberică, participantă la războiul de Reconquista, după ce fusese răpită de mauri. O carte despre credinţă, educaţie, loialitate şi speranţă, despre familie şi tradiţiile catalane. Şi, desigur, despre spiritualitate şi educaţie, o carte cu personalitate, care-şi arată nobleţea de la primele pagini.
Două cărţi, despre două locuri diferite, Tarragona şi Marseille, despre oameni diferiţi, dar cu un numitor comun: rolul educaţiei în spiritul valorilor, virtuţilor morale, al tradiţiilor şi continuităţii lor, al nobleţei spirituale specifice oamenilor acestor locuri şi nu numai.
Nobleţea…prin educaţie, autoeducaţie… Noţiuni mult mai complexe, mai cuprinzătoare decât par la prima vedere. Desemnează o stare de spirit, un mod de gândire, un mod de viaţă. Semnifică un ideal al omului civilizat.
Gândurile îmi sunt întrerupte de o voce. Prin staţia avionului, pasagerii sunt anunţaţi că trebuie să se pregătească de aterizare. Tresar şi-mi privesc ceasul. Ce repede a trecut timpul! Purtat de gândurile mele, am făcut o lungă, frumoasă şi interesantă călătorie spirituală, pentru regăsirea şi definirea unui ideal al spiritului uman, nobleţea. Şi simt o bucurie, bucuria că sunt aici, în avion, împreună cu Cornelia, bucuria că am primit prietenia unor oameni deosebiţi, purtători ai nobleţei ospitaliere.
„Am călătorit bine”, a spus Cornelia, zâmbind. „Ştii, aş vrea să revăd, înainte de întoarcerea la Barcelona, Insula Malta. Fortul, catedrala, palatul marelui maestru. Şi să simt atmosfera, atmosfera medievală din La Valetta. Nobleţea oraşului. Ce spui?” m-a întrebat arătându-mi splendidele fotografii din revista de turism, pe care o citise. Ce puteam spune?
Ceva mai târziu, acolo, pe aeroport, poarta Parisului, de unde încep toate călătoriile spre lumea largă, remarc din nou deplina libertate a spiritului, libertatea de a călători oriunde, dincolo de timp şi spaţiu, pe drumul autocunoaşterii, spre porţile divinului.
Barcelona, august 2016
[1] Dex 98
[2] Vezi Michael Riche-Villmont, Misteriosul templier Hugues de Payens, 2016, ed. Set things,
Lasă un răspuns