de Eva Cornelia şi Michael Riche-Villmont Copyright©2019
Cavaleri și castelane, povești de dragoste
Cavalerii templieri și căsătoria – par a fi două noțiuni ce nu au nimic în comun, acceptate ca atare de mulți pasionați de lumea cavalerismului medieval. Multe persoane susțin faptul ca nobilii cavaleri templieri erau obligați la celibat (célibat, fr.), în baza jurământului de castitate pe care-l depuneau la primirea (reception) în ordin. Este adevărat că, prin obligațiile ce le reveneau cavalerilor templieri încă de la primirea în ordin, conform regulilor Templului[1] și statutului cunoscute sub denumirea de Carta Latina a abatelui Bernard de Clairvaux, (completate de acesta cu alte regului cuprinse în scrisoarea ”De laude novae militiae”), cavalerii nobili, odată cu inițierea/de primire în ordin, depuneau jurământ de obediență, sărăcie și castitate, în baza căruia primeau toate drepturile cavalerești templiere, începând cu dreptul de a purta matia albă a curățeniei fizice și spirituale. Depunerea acestor jurăminte era condiția de bază pentru consacrarea în calitate de nobil cavaler al Templului, de a locui și activa în comun alături de ceilalți cavaleri în comanderie. Practic, depunerea jurămintelor conferea depline drepturi și
obligații cavalerești seculare, inclusiv cele de a ocupa ranguri și demnități în ordin.
Ordinul cavalerilor Templului avea mai multe categorii de cavaleri: -cavalerii seculari, care-și dedicau întreaga viață ordinului; -cavalerii la termen, primiți în ordin pentru o perioada de timp determinată; -cavalerii pensionari, cu pensie viageră, care locuiau în comanderie alături de ceilalți membrii ai ordinului și ajutau la treburile administrative sau instruirea recruților sergenți și turcopoli; -cavalerii căsătoriți.
Statutul cavalerilor căsătoriți a fost stabilit la pct.52 din Carta Latina, completat cu alte prevederi prevăzute în Reguli referitoare la proprietăți imobiliare, comportamentul membrilor ordinului în comanderii sau în diverse deplasări, etc.
Cavalerii seculari se puteau căsători cu aprobarea ”stăpânului”. În opinia noastră, noțiunea de ”stăpân” ar trebui înțeleasă în sensul de comandant suveran, ceea ce face trimitere la marele maestru. Marele maestru, personal sau prin delegare, avea fons honorum[2] adică dreptul de a consacra, proteja și recunoaște un titlu nobiliar, primit prin delegare din jus honorum al Suveranului Pontif (dreptul suveran de a înobila individual și de a înființa ordine nobiliare/cavalerești). Astfe, credem că dreptul de a aproba căsătoria unor cavaleri nobili putea aparține și marilor priori ai regatelor creștine medievale sau priorilor regionali, uneori și șefilor unor mari case templiere.
Tot marele maestru sau marii priori, credem noi, aveau dreptul să aprobe primirea în ordin a unor cavaleri nobili căsătoriți, care nu depuneau jurământ de castitate.
Cavalerii căsătoriți purtau mantii de culoare neagră, cu cruce roșie pe umăr și piept și locuiau în afara comanderiilor. Pe timpul campaniilor, ei aveau corturi separate de cavalerii regulari/celibatari, luau masa separat, dar participau la toate activitățile religioase, administrative și militare ale comanderiei.
În același timp, cavalerii căsătoriți aveau drepturi restrânse de a accede la ranguri militare și demnități cavalerești, durata angajamentului lor în ordin fiind pe o perioada nederminată.
Cavalerii căsătoriți aveau și un regim separat al proprietății personale, în special al proprietăților imobiliare (terenuri arabile, păduri, ferme, castele, etc.) La moartea lor, survenită sub drapel, cavalerii căsătoriți ce aveau moștenitori, lăsau prin testament o parte a proprietății în beneficiul ordinului. Dacă decedau înaintea soției, bunurile erau împărțite între soție și ordin.
Cavalerii căsătoriți trebuiau să-și suporte cheltuielile de înarmare și dotare, inclusiv cei trei sau patru cai, scutieri și servitori și plăteau zeciuiala anuală către ordin.
Regimul lor se putea schimba oricând, dacă le decedau soțiile și, cu aprobarea ”stăpânului”, depuneau jurământ de castitate, devenind cavaleri regulari/seculari, purtători ai matiei albe.
De ce unii nobili de sânge, căsătoriți, cu familie, insistau să facă parte din ordinele cavalerești (ordinul cavalerilor ospitalieri, ordinul cavalerilor Templului, ordinul cavalerilor Sfântului Mormânt, etc.)? Aveau aceleași motive care i-au determinat și pe ceilalți nobili să devină cavaleri luptători ai ordinelor militar-religioase: convingerea că au o datorie de onoare să apere credința și pelerinii creștini din Țara Sfântă și Peninsula Ibercă împotriva musulmanilor; prin prestigiul pe care ordinele cavalerești medievale și l-au gâștigat în lupte, apartenența la aceste ordine era ea însăși o mare onoare în lumea nobiliară; oportunitatea de a participa la lupte împotriva necredincioșilor, datorie de credință a fiecărui nobil apt să poarte arme și, în același timp, era un act de mândrie personală; posibilitatea de a-și dovedi curajul, vitejia și buna pregătire militară; era o dovadă a profundei credințe creștine și a înaltei spirtualități personale, etc.
Nobilii membri ai ordinelor cavalerești aveau un mod de viață aparte, cu propriile valori morale, spirituale și militare, un mod de viață dur și modest, conștienți că își puteau pierde viața în orice moment și, cu toate acestea, reușeau să rămână conectați la realitățile sociale ale locului și epocii. Aveau, prin program, timp liber, cu destule posibilități de deconectare și de distractie. Dar aveau și o viață familială. Să nu uită că erau nobili, aparțineau unei categorii sociale de vârf, cu propriile privilegii pe care nici un stăpân nu le putea restrânge arbitrar și exagerat. Cavalerii din comanderiile luptătoare aveau o viață cazonă, primejdioasă, dar erau în mijlocul societății, laice, militare și religioase, cu relații în rândul nobililor laici ai locului. Cavalerii din comenderiile de pe continentul european, cele de aprovizionare, aveau o viață normală familiară, căsătoriți sau necăsătoriți, cu locuințe în apropierea sediilor comanderiilor.
În schimb, mult mai drastic se aplicau regulile în ceea ce-i privea pe sergenți, turcopoli, servitori și frații laici.
*Cavaleri si castelane
Credința, vitejia, curajul și, de ce nu, dragostea cavalerilor cruciați din Țara Sfîntă, calități morale și spirituale medievale au fost elogiate și răspândite în lumea creștină de cronicarii vremii și cântăreții/trubadurii ambulanți începând chiar cu secolul XI, odată cu dezvoltarea ordinelor cavalerești. Poezii[3] naive care îmbinau fapte eroice reale cu altele inventate, au fost puse pe muzică de către menestrei și trubaduri, așa cum a fost s-a întâmplat cu Cântecul lui Roland[4], apărut la mijlocul secolului 11 (despre eroismul cavalerilor regelui franc Carol cel Mare).
Autorul franc medieval cunoscut sub numele Chrétien de Troyes[5] (locul unde a copilărit Hugues de Payens) a scris în jurul anilor 1150 romane eroice ca ” Yvain sau Cavalerul leului”, ”Lancelot sau cavalerul trăsurii”, ”Perceval sau Contele Graalului”, ș.a. Denumirea de cavaleri ai Graalului se folosea în epocă pentru cavalerii Templului/templieri.
Literatura, mici piese de teatru, cântecele menestreilor au inventat și promovat o mulțime de legende romantice de curaj, vitejie și dragoste despre cavaleri și cavalerismul medieval, legende care au ajuns până în zilele noastre. Tema cavalerismului a fascinat lumea secole la rând, fiind abordate în artă (pictură, sculptură), în arhitectura forturilor și a bisericilor, în muzica clasică.
Să vedem câteva exemple.
”Cântecul lui Roland” (real, cavalerul de Montabaun), despre care se face referire încă din secolul 11, descrie faptele de vitejie ale cavalerului Ronald, mort în anul 778 d.Hr. Poemul a stat la baza romanului Don Quichotte al lui Miguel de Cervantes și l-a inspirat pe compozitorul german Georg Friedrich Haendel ca erou principal în opera ”Rinaldo”, compusă în 1711.
Tristan și Isolda, pictură de Herbert Draper http://De la Herbert James Draper – https://mythologica.fr/medieval/pic/tristan_draper.jpg, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=80941299
Romanul ”Tristan et Iseut”[6] /Tristan și Isolda, cunoscut cu două versiuni, una a autorului Thomas d’Angleterre, tragedie ce are ca subiect legenda adulterină a cavalerului Tristan și a prințesei Isolda din Bretania. Legenda celor doi îndrăgostoți precede și inspiră legenda cavalerilor mesei rotunde, a dragostei dintre cavalerul Lancelot și a prințesei Geniévre.
Tragedia celor doi îndrăgostiți, cavalerul Tristan și castelana Isolda l-a impresionat pe compozitorul cavalerismului medieval Richard Wagner, care a scris cunoscuta operă ”Tristan și Isolda”, în 1865.
Romanul ”Parsifal sau Contele Graalului”, al autorului Chrétien de Troyes, face trimitere directă la cavalerii templieri și lupta lor pentru apărarea Sfântului Graal. Romantismul artelor, literaturii, a mișcării intelectuale din secolul 19 a făcut ca marii creatori din aceste domenii să se întoarcă la valorile medievale, la legendele și eroismul cavaleresc. Legenda Sfântului Graal a fost printre cele mai cunoscute teme, inspirând apariția a multor alte istorii legendare legate de cavalerii Sfântului Graal. Așa se explică de ce romanul ”Parsifal sau Contele Graalului” a stat la baza multor altor lucrări literare, a unor opere de artă și opere muzicale. În anul 1882, Richard Wagner a prezentat opera ”Parsifal”, un splendid elogiu la adresa cavalerismului medieval, opera bazată pe romanul în versuri ( scris in 1200) al poetului Wolfram von Eschenbach (inspirat și el, la rândul lui de romanul lui Chrétien de Troyes). Poemul lui Wolfram von Eschenbach a stat și la baza libretului unei alte mari opere a lui Wagner, opera ”Lohengrin”.
Din aceste mici exemple vedem că viața cavalerilor creștini, valorile pe care le-au adoptat și apărat, au devenit parte din ceea ce numim spiritul cavaleresc și au influențat viața socială secole la rând, inclusiv sub cele mai frumoase aspecte ale spiritualității:arta, muzica,literatura.
Copyright©2019 ,
Bibliografie, prelucrări şi completări:
[1] Vezi http://www.templum-aeternum.net/articles/regle/saint-bernard-et-la-regle-du-temple.html
[2] https://www.nobility-association.com/ordersofchivalry.htm
[3] Wikipedia, Enciclopedia libre:https://fr.wikipedia.org/wiki/Litt%C3%A9rature_fran%C3%A7aise_du_Moyen_%C3%82ge
[4] Michel Zink : 1.Littérature française du Moyen Âge, PUF, col. « Quadrige », Paris, 2004 (ISBN 2-13-054673-0), 2.Introduction à la littérature française du Moyen Âge, Livre de Poche, 1990 ;
[5] Ibidem
[6] 1.Jacques Chocheyras, Philippe Walter, Tristan et Iseut : genèse d’un mythe littéraire, Paris, Honoré Champion, 2019, 266 p., (ISBN 978-2-85203-551-5
- Wikipedia, Enciclopedia libera. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_%C8%99i_Isolda
Lasă un răspuns