Eseu: …Spiritualitate cavalerească…

2017Copyright ©Toate drepturile aparţin autorului Michael Riche-Villmont

… Ziua de 5 ianuarie. Sărbătoarea Celor Trei Regi, sau a celor Trei Magi de la Răsărit începe cu slijba religioasă şi se continuă cu La Cabalgata de Reyes Magos (la Cavalcada de Reis Mags d’Orient, în catalană), înscriindu-se în suita sărbătorilor creştine dedicate Naşterii Domnului. Zi de sărbătoare şi pentru comunitatea cavalerească, acea comunitate spirituală care continuă tradiţiile creştine ale vechilor cavaleri. Missa aniversală ţinută la La Basílica dels Sants Màrtirs Just i Pastor, din Cartierul gotic, cu participarea membrilor mai multor ordine cavalereşti, a fost un eveniment de profundă spiritualitate şi de o spectaculoasă desfăşurare, prin ritualul ei religios din atmosfera pioasă degajată de arhitectura celei mai vechi biserici din oraş, de expresivele ţinute ale preoţilor şi cavalerilor participanţi, de eleganţa sobră a celorlaţi participanţi. Un eveniment de trăire interioară, de armonizare a sufletului cu spiritul divin, ce rămâne imprimat în amintirea fiecărui participant, ca un lucru frumos, înălţător.

Retrăirea unor astfel de momente impresionante, care te apropie de Spiritul Divin şi te ajută să înţelegi esenţa vieţii, ceea ce este cu adevărat important, bun şi înălţător în viaţă, este o cale spre cunoaşterea de sine. Cunoaşterea profunzimii, frumuseţii şi înţelepciunii propriului spirit, izvorât din Sfântul Spirit, pe care Omul l-a primit încă de la facerea lumii. Amintirea şi retrăirea, repetată, a tuturor evenimentelor care ne-au impresionat spiritual, ne ajută să ne îmbogăţim propria viaţă spirituală, să ne facem prezentul şi viitorul mai frumoase, armonioase, profunde şi utile. Fiindcă esenţa omului este spiritualitatea, pe baza căreia se formează conştiinţa şi atitudinea.

Spiritualitate…Este mai mult decât o noţiune definită în dicţionare. Este acea parte a fiinţei umane care-l defineşte pe om ca atare, Omul şi Umanul: gândirea raţională, logică, totalitatea ideilor sale despre societate, despre lume şi univers dincolo de ceea ce este material, ansamblul sentimentelor şi trăirilor sale interioare, valorile şi principiile care-i determină atitudinea, viaţa, trările. Şi, înainte de toate, spiritualitatea este credinţa în Divinitate, la care se raportează fiecare om în atitudinea sa faţă de societate.

Aşadar, omul este o fiinţă spirituală, spiritul fiecăruia are un nivel de conştientizare şi de dezvoltare, mai înalt sau mai redus, în funcţie de el însuşi şi de colectivitatea, societatea în care trăieşte, de timpul istoric şi nivelul de civilizaţie al colectivităţii. Fiindcă, întreaga societate, ca şi fiecare colectivitatea mai mare sau mai mică, are o spiritualitate proprie a acesteia, compusă din cultura, ideile, valorile, tradiţiile acesteia, formate în timp, pe baza spiritualităţilor individuale. Iar ea, la rândul ei, influenţează definitorie spiritualitatea individului. Dar evoluţia spirituală a fiecărui om depinde, în principal, de el însuşi, de dorinţa şi preocuparea lui de a cunoaşte lumea subtilă, misterele şi armonia sferei divine.

Se spune că oamenii cu înaltă spiritualitate, spiritele nobile, sunt „cei aleşi”, fiindcă ei sunt călăuziţi pe drumul cunoaşterii de forţe necunoscute, misterioase pentru oamenii obişnuiţi. Şi, la un moment dat, devin ei înşişi forţe călăuzitoare pentru cei aflaţi la început de drum spiritual. Acest proces cognoscibil se desfăşoară în colectivităţile religioase, filosofice, artistice, culturale,ezoterice, iniţiatice, care reunesc persoane cu preocupări asemănătoare. Este, probabil, cadrul cel mai adecvat învăţării şi dezvoltării spirituale. Consacrat ca atare de-a lungul istoriei civilizaţiei umane.

O astfel de colectivitate este şi cea cavalerească, formată din persoane cu preocupări spirituale. Cu origini în evul mediu, ordinele cavalereşti aveau un dublu caracter: militar şi spiritual-religios. De aici rezultă şi misiunile lor. Spre deosebire de ordinele dinastice ( Ordinul Jartierei, cel mai important ordin cavaleresc englez, înfiinţat de Eduard al 3-lea în anul 1340, Ordinul lânii de Aur, înfiinţat în 1429 de Ducele Burgundiei, Filip al 3-lea, Ordinul St Michael, înfiinţat de regele Franţei Louis al 11-lea, în anul 1469, L’ordre de Grimaldi, înfiinţat de Prinţui Rainier al 3-lea, în 1954, etc.) şi alte ordinele nobiliare, formate din nobili recompensaţi de rege pentru loialitate şi servicii deosebite. Ordinele cavalereşti, printre cele mai cunoscute, fiind ordinul cavalerilor de Malta, înfiinţat în 1054 ca ordin monahal, ordinul cavalerilor templieri , înfiinţat în 1118, ordinul Sfântului Mormânt, înfiinţat în 1099, ordinul cavalerilor teutoni, înfiinţat în 1198 la Acra, etc., erau formate din luptători-cavaleri de origine nobilă,( primul titlu nobiliar fiind cel de cavaler), din sergenţi şi simpli ostaşi. Datorită pierderilor suferite de ordinele cavalereşti în luptele cu musulmanii, cei mai buni luptători erau înnobilaţi de marele maestru, astfel că se asigura caracterul nobiliar al ordinului. Însă luptătorii înnobilaţi erau, în general, analfabeţi, nu aveau educaţia, cultura generală şi pregătirea celor din familiile nobiliare, nu deţineau cunoştinţe spiritual-religioase, ceea ce a făcut ca ordinele cavalereşti să devină adevărate şcoli sprirituale.

Spre evul mediu târziu, odată cu retragerea totală a ordinelor cavalereşti în Europa, acestea au intrat în declin, primind un caracter onorific ( excepţie face ordinul cavalerilor templieri, desfiinţat în 1312). Este şi perioada când multe ordine cavalereşti îşi pierd caracterul nobiliar, cu excepţia ordinului de Malta. Unele ordine au devenit preponderent religioase, ca ordinul Sfântului Mormânt.

La începutul secolului al 18-lea, mişcarea cavalerească renaşte, ca mișcare populară, consecinţă a noilor curente artistice, culturale, ezoterice sau spirituale, cum ar fi, de exemplu, Iluminismul. Devine vizibil şi unul din ordinele templiere, ca urmare a publicării Documentului Larmenius. („Povestea începea în anul 1314, când Jacques de Molay, aflat în închisoare, i-ar fi transmis verbal, lui Jean Marc Larmenius, prior de Cipru, ordinul de a se alege un alt mare maestru. Alegerea urma să fie făcută după moartea lui De Molay şi astfel ordinul să-şi continue existenţa. Zece ani mai târziu, acest testament a fost redactat în latină, primind denumirea de Carta Larmenius, sau Carta Transmissionis . ”….. Şi vorbind tot despre templieri, în următoarele secole sunt înfiinţate mai multe ordine templiere, în diferite ţări, formate din oameni obişnuiţi, pasionaţi de ştiinţele oculte, spiritualitate sau acţiune. Fiecare din acestea se autodefinesc, unele pe bună dreptate, ca ordine iniţiatice, cu statute adaptate spiritualităţii vremii. Şi, unele din ele, devin adevărate şcoli spirituale, având la bază „Carta Latina”, scrisă de Saint Bernard de Clairvaux în anii 1127-1128. S-a consfinţit, astfel, înlocuirea caracterului nobiliar şi militar, cu cel popular şi spiritual. Un fapt remarcabil, deoarece multe din noile ordine populare se preocupă de cunoaşterea vechilor valori şi virtuţi creştine, a tradiţiilor culturale, a identităţii comunităţilor locale şi naţionale. Situaţia este valabilă şi în zilele noastre, ordinele cavalereşti (populare) devenind adevărate şcoli spirituale. De fapt, dezvoltarea spirituală a omului nu se poate face în afara comunităţilor locale, naţionale şi a mişcărilor spirituale internaţionale. Studiate cu atenţie, ordinele cavalereşti pot fi un exemplu de păstrare a caracteristicilor şi valorilor naţionale, în contextul agresivităţii mondializării, a tendinţelor uniformizării culturale.

Dezvoltarea spirituală a persoanei nu se poate face nici în afara familiei. Educaţia copilului începe de la naştere, fiecare bună şi respectabilă familie are propriile obiceiuri şi tradiţii, propriile principii de viaţă şi valori morale, izvorâte din credinţa creştină, iar toate acestea duc la buna educaţie a membrilor familiei. Apoi, după ani, când adultul a dovedit societăţii, prin realizările sale familiale, profesionale, spirituale, că este o personalitate proeminentă, demnă de respect, este invitat să adere la comunitatea cavalerescă, devenind un „spirit nobil”. Aceasta este adevărata înnobilare a membrilor ordinelor cavalereşti populare, confirmarea şi consacrarea „nobleţei spirituale” a noului membru al ordinului cavaleresc. În acest fel, nobleţea sângelui şi-a găsit o compensare prin descendenţa dintr-o respectabilă veche familie de intelectuali, de gânditori, de creatori, care transmit c opiilor nobleţea spiritului, ca pe o moştenire nobiliară. Prin aceşti oameni se menţine caracterul elitist al ordinului.

Găsim benefic principiul aplicat de multe ordine cavalereşti, mai ales cele tradiţionale, de a invita în ordin numai persoane mature, cu mari realizări profesionale, care şi-au dovedit valoarea, iar din rândul tinerilor, invită numai descendenţi ai cavalerilor, care beneficiază deja de o bună educaţie cavalerească. S-a creat astfel, o adevărată tradiţie, aşa cum era tradiţia vechilor familii nobiliare, pornind de la principiul că prestigiul ordinului depinde de calitatea membrilor săi. De „nobleţea spiritului” fiecăruia din cei dedicaţi istoriei, dogmei şi spiritualităţii cavalereşti, de înalta lor educaţie, de studiile şi pregătirea lor profesională exprimate prin atitudine.

Şi totuşi, prin ce se caracterizează şi cum se manifestă un spirit nobil? Opiniile sunt destul de diverse, dar au unele elemente comune. Pe scurt, un spirit nobil se remarcă prin virtuţile sale creştine: credinţă, modestie, compasiune, loialitate şi demnitate, curaj şi responsabilitate, o educaţie rafinată, respect pentru ceilalţi oameni, o personalitate distinsă, puternică, demnă. Desigur, oamenii de mare valoare morală, spirituală şi profesională constitue o colectivitate, o lume exclusivistă, dar exclusivistă este însăşi comunitatea cavalerească, ce cuprinde, tocmai astfel de oameni, exemple pentru cei care bat la porţile templului cavaleresc. Ei sunt creatorii a ceea ce este bun şi frumos în societate, spirite vizionare care privesc şi înţeleg ceea ce este dincolo de lumea materială, cei care prin creaţiile lor de avangardă artistice, literare, muzicale deschid porţile lumii spirituale. Ei ne arată misiunea cavalerismului modern, (dar tradiţional în acelaşi timp) şi armele cavalerului: educaţia, arta şi cultura. Şi, înainte de toate, simbolurile, alegoria şi cuvântul, cuvântul bun şi frumos, cuvântul care alintă, încurajează, mobilizează spiritele adormite, cuvântul care te înalţă spre spiritul divin.

Acesta este este Cavalerul, nobilul cavaler, descris atât de bine de Richard Wagner în operele sale, Parsiefal şi Sigfried. Ceilalţi, aflaţi pe drumul evoluţiei lor spirituale, sunt paji şi scutieri, oameni demni de respect pentru aplecarea lor către spiritualitate. Şi toţi, paji, scutiri şi cavaleri, sunt onorabila comunitate cavalerească, o elită socială. Sau ar trebui să fie. Iar oamenii obişnuiţi, pentru care spiritualitatea este încă o lume necunoscută şi pe care vor să o prospecteze apelând la şcoala ordinelor cavalereşti, sunt onorabilii sergenţi, luptătorii cu fapta, îndrumaţi de nobilii cavaleri.

Vedem, deci, că ordinele cavalereşti tradiţionale din zilele noastre, ca şcoli de educaţie spirituală, morală, civică şi socială, au ele însele o structură spirituală: nivelul de educaţie şi al evoluţiei spirituale determină gradul, funcţia şi demnitatea pe care membrii le au în ordin, determină prestigiul şi autoritatea lor morală în faţa celorlalţi membrii. Spiritualitatea devine factorul, preocuparea, starea de spirit şi modul de viaţă care uneşte membrii comunităţii cavalereşti. Altfel, ordinul, comanderiile îşi pierd tocmai esenţa lor spirituală, pe baza căreia ele fiinţează. Spiritualitatea… Esenţa fiinţei umane, stare de iluminare divină şi cale de înălţare ca fiinţă superioară, raţională, cu profunde sentimente, conştiinţă şi valori, care-ţi dă privilegiul de a fi printre elitele înţelepte cu suflet bun. Spirit dobândit în familie, prin educaţie şi pregătire, ca un mod de viaţă.Spiritualitatea… Un deziderat pentru tot mai mulţi oameni. Sub multiplele ei forme de manifestare, reuşeşte să unească oamenii prin credinţa lor creştină, sub sceptrul Binelui şi Frumosului, al Compasiunii şi Responsabilităţii. Dar, noi, suntem într-adevăr oameni spirituali? Suntem spirite nobile? Barcelona, ianuarie 2017Copyright ©Toate drepturile aparţin autorului.