Ordinului Militar al lui Hristos

                                         Ordinului Militar al lui Hristos/ Ordem militar de Crist

Autor Michael Riche Villmont. Copyright, toate drepturile rezervate

În istoria Portugaliei, unul din cele mai importante ordine cavalereşti portugheze, urmaş al templierilor, sprijinit de ordinul Cistercian al Saint Bernard de Clairvaux, este Ordinului Militar al lui Hristos, după cum rezultă din multe cărţi istorice de specialitate, printre care şi lucrarea „Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti „, autor Michael Riche-Villmont.

Foarte puţini oameni ştiu că marile descoperiri geografice din secolul al XIV-lea şi ulterior, au fost făcute de cutezătorii marinari portughezi, urmaşi ai cavalerilor templieri. Urmaşi şi succesori direcţi, prin care templarismul a ajuns până în zilele noastre, în mod direct.

Cel mai edifucator pentru a sustine această informaţie mi i se pare a reda un fragment din lucrarea „Saint Bernard şi ordinele cavalereşti”.

Fragment din lucrarea « Saint Bernard de Clairvaux şi ordinele cavalereşti », autor Michael Riche-Villmont, ed.Sf. Nicolae, ediţia 2015

……………………..

2. 2. Înfiinţarea Ordinului Militar al lui Hristos (Ordem Militar de Crist , nume iniţial Ordem dos Cavaleiros de Nosso Senhor Isus Cristo)

Regele Dinis I al Portugaliei a avut aceeaşi poziţie faţă de edictul de desfiinţare a ordinului cavalerilor templieri, ca şi regele Jaime al Leonului şi Castilliei. Nu greşim dacă afirmăm că cei doi regi s-au consultat şi au adoptat o poziţie comună faţă de Papa. Ne bazăm în această afirmaţie pe faptul că relaţile lor s-au îmbunătăţit după anul 1310 şi interesele lor commune de apărare împotriva maurilor au avut prioritate faţă de decizia Papei Clement de a le desfiinţa una din principalele forţe militare. Şi poziţia lor a avut aceleaşi caracteristici: au refuzat, iniţial, punerea în aplicare a edictului papal, apoi au amânat desfiinţarea ordinului, iar în final, pentru a nu pierde acea importantă forţă militară, fiecare din ei au acceptat înfiinţat unui nou ordin cavaleresc. Au gândit înfiinţarea acestui ordin   pentru a prelua cavalerii, sergenţii şi capelanii templieri, dar şi proprietăţile acestora.

Dar, cel mai important aspect, ambii regi au solicitat ajutorul ordinului Cistercian pentru întocmirea statutelor noilor ordine cavalereşti, pentru organizarea acestora şi obţinerea recunoaşterii papale, ca ordine de inspiraţie cisterciană.

În ultimă instanţă, am putea crede că s-au schimbat doar denumirile ordinelor cavalereşti şi marii maeştri, pentru că regulile de bază, îmbrăcămintea, misiunile, chiar şi comanderiile au rămas aproximativ aceleaşi, cele templiere.

Legatul papal, iar prin el Papa, erau la fel de interesaţi ca şi regele Denis I, de înfiinţarea noului ordin cavaleresc, prin acest fapt transferau proprietăţile templierilor şi se desfiinţa, în sfârşit, ordinal templier. Altfel, era în joc însuşi prestigiul şi autoritatea papală în Peninsula iberică. De aceea, legatul papal a acceptat toate condiţile puse de rege cu privire la noul ordin religios şi militar. Totodată, Papa era conştient că cei doi regi, Jaime II al Aragonului   şi Denis I al Portugaliei, şi-au coordonat poziţiile faţă de edictul papal de desfiinţare a ordinului templier, interesele lor de apărare fiind în contradicţie cu edictul papal. Poate chiar primise informaţii în acest sens de la reprezentanţii săi papali la curtea celor doi regi.

Denis I a obţinut sprijinul ordinului Cistercian pentru întocmirea statutului noului ordin cavaleresc şi susţinerea cererii lui în faţa Papei Ioan al XXII-lea. Era un compromise făcut atât de regale Denis, cât şi de Papa, dar nu era ultimul lor compromis în rezolvarea acestei probleme, de orgoliu, în ultimă instanţă.

Aşadar, în anul 1317, regele Denis I a dispus, cu acordul legatului papal şi participarea Diocezei de Faro, înfiinţarea ordinului „Cavalerilor Domnului nostru Isus Hristos”, Ordem dos Cavaleiros de Nosso Senhor Isus Cristos. Cartierul general al ordinului era în micul fort Costro Marim, în apropiere de Algarve, localitate situată în colţul de sud-est al regatului. Ordinul a devenit funcţionat în vara aceluiaşi an, lucru uşor de realizat, având învedere că   era un successor al ordinului templier doar formal, practic era acelaşi ordin cu ajustările cerute de împrejurările politico-religioase şi istorice ale momentului. A survenit, totuşi o schimbare în privinţa Magister generalis. Acesta era numit de rege, iar mai târziu, începând cu anii 1400, numirea se făcea direct de Papa.

Ca urmare, doi ani mai târziu, în anul 1319, Papa a încuviinţat înfiinţarea Ordem Militar de Crist, prin Bula papală “Ad ea ex Quibuis”, emisă puţin înaintea sărbătorii Paştelui.

Ordinul îl avea ca patron spiritual pe Saint Benedict, iar ca magister generalis a fost numit un cavaler al Ordinului de Aviz, Gill Martinez.

Regulile cuprinse în constituţia ordinului au fost întocmite de ordinul Cistercian, după modelul déjà consacrat al cavalerilor templieri şi al ordinelor spaniole, cel de Calatrava, Alcantrara şi, mai recent, cel de Montesa.

Îmbrăcămintea purtată de cavaleri era cea nobiliară (pantalon strâns pe pulpa piciorului, cizme sau botine, cămaşă şi pieptar), peste care aveau mantia albă, cu o cruce roşie.

Ordinul cavalerilor lui Hristos avea ca misiune apărarea regatului Portugaliei împotriva maurilor, participând la expediţii şi lupte oriunde ar fi necesar pe teritoriul iberic ocupat de musulmani. Asta însemna, în viziunea papei, colaborarea tuturor ordinelor cavalereşti creştine din peninsulă, ordine care acţionau sub sutoritatea sa.

Alegerea locaţiei la Costro Marin a avut ca principal motiv întărirea graniţei de sud a regatului. În centrul şi nordul ţării, regiuni mai puţin expuse pericolelor externe, existau deja comanderii templiere, preluate de noul ordin.

După moartea regelui Denis, în 1325, fiul acestua, Alfonso al IV-lea, a preluat regatul şi a avut o domnie relativ liniştită, mai ales după victoria obţinută în 1340, în confruntarea violentă de la Rio Salado. Învingându-i pe mauri, a obţinut o siguranţă binevenită la graniţa de sud a regatului. În timpul domniei sale, ordinele cavalereşti au beneficiat de privilegile obţinute anterior, fără alte noi gesturi regale de recunoştină. Din 1357, tronul regatului i-a revenit fiului său, Pedro I. Acesta a mutat cartierul general al ordinului militar al lui Hristos în Tomar, la castelul templier. Mutarea s-a făcut după un an de la încoronarea lui Pedro, dar apare, în unele documente, ca fiind realizată de marele maestru Rodriguez Nuños, în 1366.

Un moment important în istoria Ordem Militar de Crist îl constituie numirea ca mare maestru a prinţului Henrique de Avis y Lancaster, Duce de Viseu, supranumit Henrique (Henry) Navigatorul (Henrique o Navegador ).

Fiul regelui Joan I, prinţul Henrique a fost numit la conducerea ordinului, ca magister generalis, în 1417. Din acel an, conform unui decret papal, ordinul urma să fie condus de membri ai familiei regale. Iar din 1551, prin bulă papală, ordinal a fost trecut sub deplina autoritate regală.

Henrique Navigatorul era o fire energică, pasionat de cunoaştere şi căuta noul şi frumosul în artă şi în natură. Nu s-a remarcat prin strategie militară şi gândire politică strategică, deşi a participat la expediţia tatălui său în Maroc şi cucerirea cetăţii Ceuta. Cetatea a devenit un loc strategic şi punct de plecare pe care Henrique şi ordinal său cavaleresc l-au folosit pentru efectuarea călătoriilor spre Africa. Se spune că maestrul Henrique a organizat vinderea sclavilor arabi în Africa, diferitelor triburi de pe coasta continentului.

Pentru efectuarea călătoriilor pe mare, Henrique şi-a constituit o mică flotilă, corăbile ordinului călătorind de-a lungul coastelor africane, dincolo de Gibraltar, până pe ţărmul vestic al Marocului. Principalele acţiuni militare pe care cavalerii şi marinarii ordinului le-au desfăşurat, au fost cele cu piraţii mauri, care atacau şi jefuiau porturile iberice.

La moartea regelui Joan I, tatăl lui Henrique, pe tronul regatului s-a urcat Eduardo, fratele lui Henrique, om cu o bogată cultură, atras de artă, muzică şi literatură. Văzând pasiunea lui Henrique pentru călătorii, fratele acestuia, devenit rege, l-a încurajat şi sprijinit permanent. Mai mult, Eduardo a dat ordinului cavalerilor lui Hristos, nenumărate privilegii. Astfel, ordinul era scutit de orice taxe asupra proprietăţilor ce le avea la Algrave, în Dioceza de Faro, localitate aflată pe ţărmul din sudul regatului, ceva mai la nord-vest de Gibraltar.

Pentru a clarifica relaţiile dintre comanderii în interiorul ordinului, în 1421 Henrique a adoptat un nou statut, cel al Ordinului de Calatrava, în acest fel transformându-l într-un ordin cu specific iberic. Transformările făcute în interiorul ordinului erau necesare şi datorită faptului că regele Eduardo a extins competenţa teritorială, militară şi religioasă a ordinului, în afara teritoriilor regatului, respectiv şi asupra teritoriilor noi, descoperite de navigatorii ordinului. Acest lucru a atras bunăvoinţa Papei Nicolae V şi a succesorului său, Calisto III, interesaţi în răspândirea catolicismului în rândul triburilor africane. Prin edictele din 1454 şi 1456, navigatorii ordinului cavalerilor lui Hristos trebuiau să declare noile teritorii, descoperite de ei, ca teritorii diocesis nullius, sub autoritatea mănăstirii Santa Maria de Tomar.

Regele Eduardo a acordat şi alte privilegii fratelui său Henrique. Astfel, ordinul lui Hristos primea cinci procente din beneficiul ce se obţinea prin comerţul cu teritorile descoperite de marinarii săi, precum şi dreptul, monopolist, de a autoriza expediţii maritime la sud de Capul Bojador, aflat pe coasta vestică a Marocului.

Aceste privilegii au dus la îmbogăţirea ordinului, ceea ce a facilitate organizarea expediţilor pe cont propriu. Membrii ordinului, constructori de corăbii, au inventat un nou tip de corabie, caravela. Spre deosebire de vechile corăbii, care avea un singur catarg, caravela avea două sau trei catarge, cu pânze uşor manevrabile şi fundul plat, pentru a naviga pe lângă ţărm, în ape mici. A fost o adevărată revoluţie în navigaţie, ceea ce a dus la expansiunea colonială a Potugaliei. Din caravela inventată de Henrique, prin înarmare, s-a construit caravela de Armada, corabie militară, pentru desfăşurarea bătăliilor pe mare.

De numele ordinului şi a maestrului său sunt legate multe expediţii şi descoperiri teritoriale, cum ar fi Insulele Azore, Capul Verde, Guineea, ş.a. Ordinului i se datorează stabilirea şi controlarea principalelor rute maritime dinspre Europa spre orient.

Majoritatea marilor navigatori portughezi, în perioada descoperirilor geografice, erau membrii ai ordinului şi navigau sub celor două stindarde: cel al Portugaliei şi cel al Ordinului lui Hristos. Inclusiv Cristofor Columb avea pe catarg flamura ordinului lui Hristos.

Observăm că ordinul Cavalerii lui Hristos a primit şi alte misiuni decât cele tradiţionale, de luptă împotriva maurilor şi anume de descoperire a unor noi teritorii şi ocupare a acestora în numele regatului Portugaliei şi al credinţei catolice. Cu toate acestea, comanderiile militare au continuat să participle la luptele de apărare împotriva musulmanilor în peninsula iberică.

În decursul secolelor care au urmat, ordinul lui Hristos a fost în prima linie pentru extinderea şi apărarea sistemului colonial portughez, contribuind la civilizarea a numeroase zone din Africa. Militarii ordinului au intervenit în colonii împotriva unor răscoale, dar şi pentru protejarea portughezilor colonizatori.

Ordinul lui Hristos, cum era denumit în mod current, a existat ca un ordin cavaleresc, militar şi religios, până în 1834, când au fost desfinţate toate ordinele cavalereşti portugheze.

A fost reînfiinţat în 1918, ca ordin onorific de mare prestigiu, şeful ordinului fiind Preşedintele Republicii.

Autor Michael Riche Villmont, Copyright 2016

…………………..