Eseu: … Pe urmele eroinei Melissa, în Salou, Costa Dorada… Pe drumul destinului…..

Romanul     „Fantomele din Tarragona”, Autor     Michael Riche-Villmont

Găseşti cartea aici: https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

Un voiaj în locurile unde a trăit eroina legendei catalane, Melissa De Gadara y Salou, este foarte tentant. Să mergi în Tarragona, Reus, Salou, Tortosa, pe renumita Costa Dorada, în locuri cu mare rezonanţă istorică şi renume turistic, este un adevărat vis. Dar un vis realizabil.  Gândul de a pleca pe urmele Melissei,  la Salou, în Spania, pe Costa Dorada, mi-a venit în urma unei discuţii avute cu doi amici. Amici spirituali, de o nobleţe aparte.  Cărora le-a plăcut Melissa, eroina de legendă Melissa de Gadara y Salou, o adevărată Ioana D’Arc catalană. Cu o legendă plină de dramatism, însă de o frumuseţe deplină, descrisă în „Fantomele din Tarragona”, un thriller istoric, cu drame teribile, mistere şi profundă dragoste.

Legenda spune că, pe la mijlocul secolului al 12-lea, fiica unei familii de caballeros hidalgos din ţinutul Reus, Tarrgona,  fina conducătorului Cataloniei, contele Ramon Berenguer IV de Barcelona, a fost răpită de mauri. Avea doar patru ani şi a fost crescută în haremul răpitorului, un general maur, care i-a spus că părinţii ei au murit.În acea perioadă Melissa a trecut prin moment cumplite, fiind obligată să ia viaţa de la început:alte locuri decât castelul iubiţilor ei părinţi şi bunici, noi reguli, noi obiceiuri, o nouă limbă, o nouă credinţă.Cu o urmă de speranţă că îşi va regăsi părinţii, în cer sau pe pământ, a hotărât să-şi păstreze credinţa creştină, spunând noaptea rugăciunile în limba catalană. Şi astfel a rezistat, învăţând în acelaşi timp tot ce trebuia să ştie despre regulile şi credinţa musulmană. Chiar mai mult, a învăţat să lupte, pregătindu-se să-şi cucerească, mai târziu, libertatea.

Dar, la vârsta de aproape şaptespreze ani, tocmai când fusese din nou răpită de alţi mauri pentru răscumpărare,  a fost salvată de tatăl ei.Deşi nu se cunoşteau, au auzit amândoi glasul sângelui, iar revederea a fost, evident, un moment de răscruce în viaţa tinerei Melissa.

Noua perioadă din viaţa Melisei începe prin participarea ei, alături de Contele Ramon de Barcelona, la luptele de Reconquista, eliberând cetatea Tortosa, unde ea a fost ţinută în robie.

Viaţa tinerei va fi o succesiune de drame, lupte şi aventuri, devenind ocrotitoarea oamenilor simpli din provincial Tarragona, ceea ce i-a atras ura a multor duşmani. Faptele ei bune au continuat, susţin locuitorii din zonă şi după moartea Melissei, fiind văzută, ca fantomă sau ca porumbel, în diverse împrejurări grele, când era nevoie de ajutorul ei. Astfel ea a ajuns erou de legend, o legendă din ce în ce mai cunoscută.Iar legenda ei, are o asemănare inexplicabilă cu legenda  San Jorge (lupta Sf. Gheorghe cu balaurul), bine cunoscută de toţi spaniolii.

In acelaşi timp, mulţi oameni o consider ca o adevărată Ioana D’Arc iberică, o eroină medievală, care-i ajută şi astăzi pe cei aflaţi în pericol.

Aşadar, gândul de a pleca la Salou nu mi-a venit întâmplător. Şi nu întâmplător ne-am văzut noi, amicii. Ne-am întâlnit, într-o seară de vineri,  seară frumoasă de început de septembrie, început de toamnă şi în Nice, la noi, deşi acest început de toamnă, era mai mult subiectiv, nu se prea simţea în atmosfera estivală a locului. Stăteam  pe terasa restaurantului  Grand Ettoile, vis-a-vis de Promenade des Anglais, sau Camin deis Anglés, cum o numeau vechii locuitori ai oraşului. Priveam plimbarea acelor oameni fericiţi care, împreună cu familiile sau prietenii, se bucurau de atmosfera liniştită şi perspectiva minunată asupra mării.

Subiectele discuţiei noastre erau diverse, întâlnirea  noastră fiind una din acele bune obiceiuri de a ne petrece timpul liber, puţinul timp liber, împreună cu soţiile sau doar noi băieţii, la un pahar de vin bun. Dar mai ales de a fi noi, cu noi înşine, într-o oază a prieteniei pure, a frăţiei spiritului liber şi deschis artei şi frumosului, spirit  pe care Saint Gérard  ni l-a dat, odată cu nobleţea ospitalieră, cu nouă sute de ani în urmă. Spiritul nobleţei crucii albe.

Deci, discutam despre diverse lucruri şi ne-am reamintit, privind oamenii bucuroşi de atmosfera unei seri minunate, de istoria interesantă a bulevardului. La un moment dat, amicul nostru, Laurent, m-a întrebat dacă am mai fost în Spania, la Salou, locul unde se desfăşoară acţiunea romanului „Fantomele din Tarragona”. Nu am mai fost acolo, nici nu a trecut prea mult timp de la publicarea romanului, dar intenţionam să revăd acea zonă minunată.

„Aţi remarcat că suntem în locul unde a început acţiunea romanului?”, a intervenit şi Antoine. „Suntem chiar la Grand Ettoile, unde doctorul Phillip de Chamont a hotărât să viziteze staţiunea Salou”, a continuat el. „Cum ţi-a venit ideea de a începe romanul cu restaurantul nostru preferat?” „Tocmai pentru că este restaurantul nostru preferat”, i-am răspuns, deşi niciodată nu mi-am pus această întrebare. „Şi, fiindcă m-aţi întrebat despre vizita la Salou, pe Costa Dorada, mă gândesc  să plec chiar în aceste zile, împreună co Cornelie, soţia mea. Doar noi doi!”

Şi, aşa cum am hotărât, peste două zile am urcat în avion cu destinaţia Reus, aeroport situat în apropiere de Tarragona. Fără dragul nostru căţel, Brice care, nu cu mult timp în urmă, a plecat la Domnul.

Era o întâmplare fericită faptul că aeroportul se afla în Reus, fiindcă voiam ca voiajul nostru să înceapă cu acest frumos oraş. Aici, în Reus, au fost botezaţi, în anul 1130, fetiţa Melissa de Gadara y Salou şi Lopéz, eroii legendei din Tarragona.

Cum noi am venit aici pentru Melissa şi Lopez, am renunţat, cu regret, să revizităm acest oraş interesant, locul unde s-a născut marele Antoni Gaudi. Oraş care se poate mândri cu multe edificii ce au devenit, în timp, adevărate monumente ale artei arhitecturii, ale frumosului în habitaclu.

Aşa că, am mers  direct la biserică. Vechea biserică a micii aşezări Reus din 1130, a fost demolată cu veacuri în urmă, pe locul ei fiind, acum, splendida biserică San Juan. Încă de la intrare ne-a învăluit acea atmosferă de înaltă spiritualitate, de linişte şi miros de mosc şi tămâie, atmosferă binecuvântată de divinitate, comună tuturor lăcaşelor de rugăciune, unde ne întâlnim cu Spiritul Sfânt şi cu noi înşine.

Ne-am aşezat pe o bancă, am închis ochii şi ne-am rugat. Ne-am rugat pentru noi şi pentru ceilalţi oameni, pentru toate fiinţele de pe pământ, din apă şi din aer, pentru cei prezenţi şi pentru cei plecaţi la Domnul. Atmosfera pioasă ne-a ajutat să intrăm în starea profundă de pierdere de sine, de apropiere de Domnul, starea în care simţi nevăzutul şi devii parte din misterul Divin. Acolo, ne-a întâmpinat sufletul lui Mozart, care ne-a făcut să plutim pe „Lacrimosa”, un imn al reculegerii, apoi Schubert, cu „Serenada” lui. Am avut un timp lung, timp de rugăciune şi reflecţie profundă, cu sufletele plecate  în templul divin,  la  missa solemnis. O missa cu  armoniile  pure ale muzicii lui Ave Verum Corpus de Mozart , corul îngerilor cu Glory din Mesiah, de Handel, iar când am auzit corul Hallelujah, parcă ne-am trezit din somn. Şi ne-a trebuit un timp ca să ne revenim, ascultând Gloria Gloria in excelsis Deo a lui Beethoven, ce se auzea, în surdină, din difuzoare. Eram într-o atmosferă de o spiritualitate deosebită şi, acolo,  în semiobscuritate, într-un colţ al tavanului navei bisericii, imaginaţia mea a văzut două globuri de lumină, discrete, uşor difuze: „Melissa şi Lopez ne urează Bun venit! Şi ne mulţumesc pentru că nu i-am uitat”, mi-am completat eu, imaginaţia.

Am privit-o pe soţia mea, discret, să nu o deranjez. Şi ea avea ochii îndreptaţi spre tavanul navei, ochi plini de lacrimi. Lacrimi ale bucuriei divine, primită în acel loc binecuvântat. Iar mie mi-a fost dor de Melissa şi Lopéz, pe care i-am dezvăluit lumii, mi-a fost dor de sufletele celor plecaţi la Domnul, de sufletul lui Brice, una din muzele mele. Mi i-am amintit cu dor şi regret, dar şi cu speranţa că undeva, cândva, ne vom întâlni toţi şi vom fi din nou împreună. Pentru eternitate. Speranţa tuturor oamenilor  de a-i întâlni pe cei dragi, acolo, unde merg toţi.

Cu greu ne-am recăpătat starea lucidă, plină de  o linişte cum rar o găseşti. O linişte plină de optimism, care ne mobilizează.

Şi ne-am  bucurat că am venit aici, la biserica din Reus. Am ieşit în stardă şi ne-am oprit câteva momente ca să ne obişnuim cu lumina soarelui de amiază.   „Soarele a obosit, strălucirea luminii şi-a diminuat puterea. A venit toamna! Toamna lui Vivaldi, toamna lui Thaikovsky”, a remarcat soţia, cu o urmă de regret.

Am remarcat şi eu acest lucru, galbenul luminii solare s-a imprimat şi în frunzele pomilor, a arbuştilor. Lumină care se imprimă şi în privirea oamenilor, aducând o anume nostalgie după vara fierbinte, strălucitoare.

Am plecat mai departe, pe drumul nostru spre…Melissa. În timp ce mergeam cu maşina spre Salou, am ascultat Toamna lui Joseph Haynd, cu armoniile ei relaxante. Şi priveam locurile pe unde treceam. O parte din pomii de pe câmp şi din grădinile ce mărgineau şoseaua C-14, ne-au confirmat venirea toamnei, prin culoarea frunzelor, prin  strugurii din vie, ce  aşteptau să fie culeşi.

„Toamnă frumoasă, caldă, cu soare, cel puţin în aceste zile. Pe aici mergeau şi Melissa   şi Lopez, spre Salou, sau înapoi, spre castelul şi domeniul Vetéro „. La acest gând, m-am simţit emoţionat şi am încercat să-mi imaginez cum arătau locurile acestea cu nouă secole în urmă. Fără case moderne, fără şosele asfaltate, fără…fără…

„Aceste locuri erau mai frumoase în acele vremuri, mult mai frumoase, nealterate de om, cu păduri, poieni pline de flori, cu păsări şi animale. Cu oameni care  ocroteau natura, mediul  şi  le respectau”, mi-a răspuns soţia la gândurile nerostite. „Da, aşa este”. Poate de aceea avem nostalgia naturii originale, a mediului natural, pe care nu reuşim, acum,  să-l ocrotim.

Curând, în faţa noastră au apărut primele case din Salou. „Mergem direct la hotel?” am întrebat, cu gândul la traseul pe care vom merge pe urmele Melissei. „Da, la hotel, apoi, dacă eşti de acord, vom  merge la Tarragona, la fostul domeniu Vetéro şi, mai departe, la Tortosa. Ştii, simt că în fiecare din aceste locuri am întâlnire cu o persoană apropiată, dragă.„.”

Fără să-i răspund, am oprit maşina, în afara străzii. „Priveşte!” Şi-a ridicat privirea şi, prin parbriz, în lumina soarelui, am admirat doi porumbei care zburau jucându-se, un dans plin de romantism, de dragoste, cu mişcări pline de tandreţe. „Doamne! Imposibil! Melissa şi Lopéz? Ne urează bun venit, exact ca în scenele din carte?”

Am privit-o cu drag şi i-am luat mâna. „Da, Melissa şi Lopez! Melissa şi Lopez, simboluri  ale dragostei şi loialităţii, simboluri  ale vieţii reale, aşa cum este ea, cu momente grele, dramatice şi clipe fericite, cu durere şi bucurie. Viaţa fiecăruia dintre noi, oamenii!” Toţi devenim, la un moment dat, Melissa sau Lopez, îndrăgostiţi, gata de orice sacrificiu pentru ceea ce iubim, însă şi plini de speranţa fericirii. Unii, deja am ajuns, suntem fericiţi, alţii mergem încă pe urmele Melissei de Salou şi a lui Lopéz, dar pe drumul nostru,  cu speranţa că vom găsi dragostea, fericirea, împlinirea. Pe drumul destinului…..

Aici este cartea despre destinul Melissei:https://www.setthings.com/ro/e-books/fantomele-din-tarragona/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *